Doar atunci când părăsim, fie și pentru o perioadă scurtă de timp, locul care ne oferă confort sufletesc maxim, percepem cât de mult îi datorăm acestuia și ce conexiune s-a creat între el și mine. Este una dintre acele iubiri cu care nu poți să trișezi. Iubesc Bucureștiul pur și simplu, fără să mă oblige să fac acest lucru. Relația dintre mine și el e firească și de durată. Nu am simțit alt loc după localitatea în care m-am născut ceva mai aproape de mine, decât orașul în care am dorit cel mai mult să revin deja de câțiva ani buni.
Probabil unii se întreabă, ce-mi veni de aduc la această oră ode unui oraș plin de țigani, cum l-au etichetat niște parveniți, coborâți din autocar sau tren la Gara de Nord după prima gură de oxigen trasă în piept. Pentru orice lucru există o explicație.
Am plecat acum câteva ore din București. Nu o scriu ca să mă laud (unii chiar cer să o fac mai insistent și mai cu mult curaj), ci doar ca să confirm loialitatea față de locul care m-a acceptat pentru ceea ce sunt și pentru modul în care gândesc, fără a mă judeca chiar și atunci când plec pentru o perioadă mai lungă de timp. El e mereu acolo și mă așteaptă, chiar dacă uneori pare bosumflat și se răzbună prin ploi, furtuni și ninsori, care mie nu-mi plac deloc.
Sunt în Sofia, dar ochii și rațiunea nu contenesc să tot facă abuz de comparație ca metodă de analiză.
Este un oraș verde, dar cu un aer ciudat, străin. Singurul lucru cunoscut sunt literele, care arată direcția, denumirile instituțiilor publice, ale centrelor de cercetare, ale străzilor, semnificația și conținutul cărora le intuiesc, fără să depun prea mult efort. Mi-am amintit involuntar de Tirana, chiar dacă logica și arhitectura este un pic altfel. Nu știu de ce, dar s-a întâmplat... .
Oricum, este prematur să judec numai după câteva ore de prezență fizică aici.
Vom vedea mâine dacă percepția va lua o altă formă, un alt sens, o altă perspectivă.
De un lucru sunt absolut sigură: Bucureștiul e al meu!