Buna guvernare ca soluție

ogj.com

Săptămâna trecută am avut deosebita onoare să asist la dezbaterea cu tema "New Security Dynamics in the Black Sea Region", care l-a avut ca invitat special pe  Sergei Konoplyov, Director al Harvard Black Sea Security Program și US-Russia Security Program, organizat de Fondul pentru Cooperare și Parteneriat Marea Neagră – Marea Caspică, București.

Din lipsă de timp nu am avut cum să pun imediat principalele idei pe care mi le-am notat. De altfel, pentru cei care cunosc bine spațiul, adică Bazinul Mării Negre, cu toată geopolitica lui, lucrurile pe care le voi nota eu în această postare nu sunt inedite. Sergei Konoplyiov este un fin cunoscător al regiunii, dar nu știu de ce, am avut senzația că s-a cam autocenzurat: ori nu dorea să spună mai multe (și sigur știa mult mai mult decât lucruri de cultură generală pentru cineva care studiază relațiile internaționale, pe care noi muritorii de rând le cunoaștem), fie eram noi prea ”mici” ca să știm și noi ce știe și el.

Cu toate acestea o să împărtășesc din notițele mele.

În primul rând trebuie să vorbim despre interese. Și nu interesele oricui, ci ale Casei Albe. Anume Washingtonului îi datorăm reorientarea atenției liderilor americani către Asia-Pacific, acolo unde avem actori precum China sau de ce nu și Pakistan, că e tot Asia. Și dacă tot am vorbit despre reorientare, atunci trenuie să vedem de ce s-a întâmplat acest lucru. Răspunsul vine din motivarea acțiunilor de decizie de politică externă: își permit Statele Unite ale Americii să fie mai atente la GBSA (Bazinul Mării Negre), decât la Asia? Cât de mult o atenție sporită pentru GBSA ar permite atingerea intereselor vitale ale SUA?

Totuși, SUA nu s-a retras de tot din regiunea  care ne interesează pe noi. GBSA, după Konoplyov, devine interesantă pentru SUA pentru prima dată în perioada războiului rece, atunci când Turcia devine garant al securității în acest spațiu prin apartenența sa la NATO. Aceasta este prima perioadă. După 11 septembrie 2011, Casa Albă decide că GBSA este din nou importantă și că actorii din această regiune ar putea ajuta SUA să lupte împotriva terorismului internațional (Afganistan – ce poate fi mai motivant de atât?). În plus, GBSA devine importantă și din punct de vedere energetic.

Încet, încet ne mișcăm spre Asia Centrală, căci unificate, toate aceste elemente duc spre ea, prin GUAM. De ce GUAM? Pentru că aceste state care o formează au elemente comune: prezența rusă pe teritoriile lor, inclusiv a forțelor armate rusești, iar SUA lucrează mai ”ușor” cu un grup de state, decât cu un singur stat.

Interesele SUA se lovesc aici de cele ale Federației Ruse, dar și ale Iranului. Una dintre soluțiile pentru a îndepărta influența celorlalți doi ”concurenți” este exportul de valori democratice (discursul despre principiile democratice).

Evident că Rusia nu se va retrage din regiune. E prea vitală aceasta din punct de vedere geostrategic. Iar în rezultat, nu vom asista decât la non-retragerea trupelor rusești din mai multe state ex-sovietice și menținerea conflictelor înghețate. În fond, înghețarea conflictelor reduce costurile de întreținere ale acestora. Cu toții știm că e criză nu doar în zona euro, dar și în ”zona” indicatorilor macroeconomici rusești, care depind de performanțele economice ale partenerilor occidentali.

Urmează și momentul în care pot să nu fiu de acord cu Konoplyov.

Expertul ucrainean este de părere că probabilitatea ca republici autonome să se desprindă din Federația Rusă este nulă: ”Nu văd mișcări de separare. Rusia ar prefera să plătească aceste mișcări, republici, regiuni autonome ca să nu se desprindă.”

Ok. Dar câți bani mai are Rusia pentru aceasta? Și dacă banii nu sunt o problemă, atunci întrebarea poate să fie reformulată: trebuie, poate, are și alte resurse în afară de bani, vrea cetățeanul rus să mai fie amăgit cu grandoarea imperiului? Eroziunea în acest caz va fi mai degrabă un proces intern. Și apoi, singur Konoplyov se contrazice adăugând: ”Rusia e non-atractivă chiar pentru propriii cetățeni, nu doar pentru periferii... .” Și oferă singur exemple: Kaliningrad, cozile la ambasadele SUA în comparație cu cele de la ambasadele Rusiei... .

Și ca la toate reuniunile de acest tip, îi întrebăm mai pe toți experții: care-i soluția pentru cei care vin din spațiul ex-sovietic? Soluția se pare că este una singură, simplă: BUNA GUVERNARE!

Lăsați copiii să vină la mine ...

Sursa: Facebook

Deauville - provocarile unei trilaterale

Sub masuri foarte stricte de securitate, datorate amenintarii cu atacuri teroriste in UE, presedintele francez Nicolas Sarkozy, presedintele rus Dmitri Medvedev si cancelarul german Angela Merkel, s-au intalnit pe 18 octombrie 2010 pentu o dezbatere trilaterala, ce a avut loc la Deauville,in Franta, privind securitatea europeana, viitoarea presedintie a Frantei incadrul G8 si G20 (cu ocazia careia Sarkozy doreste sa lanseze 3 reforme economice cu impact international), dar si problema transnistreana. Acest summit trilateral este considerat a fi un factor important in conturarea noului concept de securitate NATO. Aceasta dezbatere trilaterala implica o multitudine de semnificatii regionale, care se cer a fi monitorizate in perioada imediat urmatoare pentru ca vor influenta destul de mult deciziile politice in spatiul european si nu numai.(Intactnews.ro, Euractiv.com, The New York Times, TheGuardian, Nezavisimaya Gazeta.)

Foto: Deutsche Welle

Proiectia de la vest spre est - Octavian Chesaru

Cei trei presedinti de state, rus, german si francez, au discutat, in primul rand, despre un parteneriat intre Rusia si NATO, in inertia declaratiei de la Berlin, din 2008, a presedintelui rus, ce propunea un pact de securitate ce ar urma sa cuprinda un spatiu de cooperare ce se intinde de la Vancouver la Vladivostok. Relativ la acestea, autoritatile de la Palatul Elyse au declarat ca intalnirea de la Deauville este o ocazie buna pentru UE sa furnizeze un raspuns productiv la noua pozitie a Rusiei, de deschidere spre vest.

(......)

Proiectia de la est spre vest - Angela Gramada

Despre conflictul din Transnistria se spune ca provoaca alergie cronica autoritatilor de la Chisinau si bataie de cap Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, iar mai nou si Federatiei Ruse, care din cauza unui handicap la nivel de politica externa nu mai reuseste sa mentina un management de succes al obiectivelor sale in regiune, desi a fost actorul care a alimentat aproape douazeci de ani existenta unui regim separatist, care i-ar fi putut asigura trecerea spre Europa prin Balcani mult mai usor. Aceasta dificultate de gestionare are la baza mai multe cauze, care se refera la administratia nerecunoscuta de la Tiraspol, dar si la schimbarea profilului de interes national pe care Kremlinul si l-a asumat in perioada presedintelui Medvedev. Difera logica, difera metoda si difera obiectivele, atingerea carora ar asigura promovarea intereselor nationale dincolo de vecinatatea apropiata.

Continuare pe site-ul CSEEA.

Clubul Valdai si viitorul geopoliticii ruse in spatiul ex-sovietic

Clubul Valdai a reunit si in anul 2010 un numar important de experti rusi si straini. Acest for, organizat anual, si-a propus in anul curent sa supuna dezbaterii subiecte ample ce tin de viitorul geopoliticii ruse, a influentei Federatiei Ruse in spatiul ex-sovietic, dar mai ales probleme ce tin de interpretarea istoriei contemporane a Rusiei. “Istoria Rusiei si viitorul ei” a fost discutata de peste 60 de politologi, istorici si oameni de stiinta din 15 state din Europa, America de Nord si Asia, incepand cu 31 august si pana la data de 07 septembrie 2010.(Vocea Rusiei, RIA Novosti)

Foto: Vocea Rusiei

Pentru CSEEA. Preluat de CURAJ.NET.

Desi initial parea ca actualul presedinte rus, Dmitrii Medvedev, nu va oferi sferei academice si elitei politice momente si subiecte interesante pentru dezbaterile publice, capabile sa anime interesul opiniei publice internationale, implicarea totala a acestuia in promovarea intereselor si obiectivelor de politica externa a Federatiei Ruse, precum si continuarea unor proiecte incepute de predecesorul sau au demonstrat majoritatii actorilor interesati de geopolitica Rusiei ca Moscova poate si va intreprinde mereu actiuni menite sa sporeasca rolul acestui stat nu doar in spatiul pe care déjà il influenteaza prin politica sa, adesea agresiva, dar si va incerca acelasi lucru si la nivelul sistemului de relatii internationale. Pierderea statutului de “super putere” si acceptarea celui de “mare putere” este un lucru greu de acceptat la Kremlin. Totusi, incercarile de stimulare a potentialului de influentare a partenerilor si oponentilor nu pot fi ignorate. Acestea au o frecventa din ce in ce mai mare si asta in pofida faptului ca multe dintre ele nu au rezultate pozitive pentru liderii de la Kremlin.

In prezent exista o tendinta generala de a caracteriza relatia Federatiei Ruse cu spatiul ex-sovietic prin prisma inrautatirii raporturilor politice si economice cu acestea si de a acuza de acest aspect liderii statelor care altadata erau membre ale Uniunii Sovietice. Aceasta vina nu este, insa, unilaterala, iar adoptarea unei asemenea atitudini justifica un singur lucru: indiferenta celorlalti actori internationali, care prefera sa nu se implice in raporturile bilaterale pe care le stabileste Moscova cu celelalte capitale ex-sovietice, astfel incat sa nu provoace crize politice sau energetice la un nivel mult mai elitist. Plasarea intr-o stare expectativa este cea mai comoda forma de non-reactie.

Geopolitica Rusiei in spatiul ex-sovietic nu mai este o siguranta. Ea a devenit o incertitudine in care actorii mai mici, care formeaza periferia influentei politice a Moscovei, isi schimba din cand in cand calitatea de partener in opozant. Cele mai bune exemple in acest sens sunt Belorusia si Ucraina. Catalizatoare ale acestor schimbari de roluri sunt alegerile, aparent democratice, aparent in interesul cetatenilor acestor doua state.

De ce sunt actuale discutiile despre viitorul si trecutul Rusiei?

Rusia actuala tanjeste dupa statutul pe care il avea Uniunea Sovietica in cea de-a doua jumatate a secolului XX. Acest rol de super putere si starea bipolara a sistemului de relatii internationale erau cele mai apropiate de spiritul politicii promovate de liderii celui mai intins stat din punct de vedere teritorial. Din pacate imaginea actuala nu mai este construita doar de proiectia armelor pe care le detine un anumit stat, ci mai ales de credibilitatea imaginii sale a carei reflectie se vede in respectarea sau ignorarea normelor de drept international, a uzantelor economice sau pur si simplu prin constructia algoritmului de politica externa si a doctrinei sale militare. Scheletul politicii rusesti este unul fragil, pentru ca ii lipseste continutul epuizat in actiuni de ordin unilateral. Este o greseala sa se faca uz de compararea statusului de mare putere, atunci cand in interior conducerea acestuia incearca sa limiteze orice forma de manifestare a dezacordului cu politica promovata de lideri.

Important in cadrul reuniunii din acest an a Clubului Valdai este faptul ca organizatorii au recunoscut acest deficit de imagine pozitiva a Rusiei proiectata in exterior. Intr-adevar, expertii de la Moscova au fost initiatorii multor discutii de genul celor “Clubul Valdai”. Problema este ca temele supuse acestor dezbateri academice nu denota doar deschidere spre dialog politic, dar si perpetuarea unor probleme grave la Moscova. Kremlinul a distrus opozitia care juca rolul de jandarm pentru guvernare si a carei menire era tocmai aceea de a identifica problemele si de a oferi solutii suplimentare pentru eliminarea oricaror forme de regres democratic. In aceasta situatie singura optiune ramane a fi apelul la expertiza externa, pe care liderii de la Moscova doresc sa o obtina prin declansarea unor ample discutii politice sau prin initierea unor proiecte de genul celui pentru modernizarea Rusiei pe care partenerul sau occidental, Uniunea Europeana, il tot amana tocmai din cauza deficitului de democratie pe care o intalnim in Rusia secolului XXI.

A argumenta trecutul european al Federatiei Ruse nu este un lucru usor, mai ales in conditiile in care exista probleme nesolutionate cu un numar important de state din Europa de Est. Federatia Rusa este un vecin dificil – aceasta este primul lucru pe care il sesizeaza tarile europene. Liderii de la Kremlin gresesc atunci cand devin irascibili din cauza atitudinii oficialilor de la Bruxelles. Asumarea unei pozitii pragmatice fata de recomandarile primite din Vest ar putea avea, totusi, un efect benefic asupra acestui deficit de imagine. Alti sefi de state nu recurg la asemenea cluburi de discutii pentru ca nu se confrunta cu aceeasi problema si nu pentru ca le-ar lipsi resursele umane pentru a initia asemenea reuniuni. Rusia detine resursa umana, dar utilitatea acesteia este recunoscuta doar in situatii critice. Cu o situatia similara s-a confruntat si Uniunea Sovietica inainte de inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Consecintele au fost dramatice. Daca scopul unor asemenea discutii este de a elimina orice posibilitate de interpretare eronata a istoriei recente (cea a primei jumatati a secolului XX), atunci si instrumentele de actiune actuale in domeniul politicii externe trebuie sa fie din ce in ce mai progresive.

Cadrul legislativ care reglementeaza politica externa a Federatiei Ruse are un continut orientat catre explicarea pozitiei si rolului unic al acestui stat in integrarea economica, politica si culturala a statelor situate deopotriva in Europa si Asia. Argumentarea acestei pozitii vine de la aceeasi situatie teritoriala unica a acestui stat. Iata de ce politica externa promovata de Moscova este inca gandita in termeni geopolitici, la care Occidentul a renuntat demult. Pentru a intelege Federatia Rusa este obligatoriu sa gandesti ca elita politica de la Moscova, folosind conceptele geopolitice de care aceasta face uz.

Apar cateva intrebari aici: pe cine incearca sa convinga Kremlinul ca schimbarea este in curs de derulare? Pana unde sunt capabili rusii sa mearga cu schimbarea de paradigma in politica externa si acceptarea noilor realitati oferite de spatiul in care doresc sa-si asume influenta in maniera unilaterala?

Dupa cum am mentionat putin mai sus, procesele electorale, instrumente ale democratiei, pot produce schimbari importante in cadrul raporturilor bilaterale pe care le are Federatia Rusa cu state din spatiul ex-sovietic. Situatia se poate schimba radical de la o campanie electorala la alta. Ucraina, Republica Moldova sau Belorusia sunt doar cateva dintre exemplele potrivite pentru a argument aceasta opinie.

Astazi Kievul promoveaza o politica de sustinere a initiativelor rusesti in zona Marii Negre, chiar daca in anul 2005 se opunea oricarui semnal venit de la Moscova, iar Republica Moldova, dimpotriva, a adoptat un vector european in politica externa si depune eforturi considerabile pentru a-si atinge obiectivele de politica externa.

Ieri conducerea de la Minsk sustinea initiativele economice si de unificare a sistemului vamal in cadrul Uniunii Rusia-Kazahstan-Belorusia. Astazi, in ajunul alegerilor prezidentiale, observam nu doar o usoara opozitie fata de conducerea rusa, ci constatam pretentii cu caracter european tot mai mari din partea presedintelui belorus, Alexandr Lukasenco. Nu ne ramane decat sa ghicim daca acesta isi doreste si in continuare legitimarea unui mandat prelungit sau a realizat ca poate sa beneficieze de instrumente financiare europene suplimentare, mult mai mari decat i-ar putea oferi Kremlinul. In cazul acestui stat am putea asista la “crearea” unei democratii financiare si nu civile. Este o posibilitate pe care nu isi permite nicio parte sa o excluda din aceasta ecuatie politica a Europei de Est.

Ce a obtinut Rusia dupa douazeci de ani de la destramarea Uniunii Sovietice in urma derularii unor reforme economice si sociale mai putin corecte fata de propriii cetateni si a unor actiuni de politica externa promovate unilateral in spatiul ex-sovietic este foarte simplu de cuantificat. Un stat puternic centralizat, in care verticala puterii nu mai poate produce uimire, care domina o Asie Centrala bantuita de fantomele revolutiilor portocalii, un Caucaz in care exploziile din ce in ce mai violente sunt la ordinea zilei, o Belorusie din ce in ce mai ostila si avida de independenta financiara si politica, o Ucraina slabita, antrenata intr-un proces de transformare in stat autocrat, o Moldova in plina criza politica pe care multe state europene si-o doresc a fi povestea de succes a Parteneriatului Estic promovat de Uniunea Europeana si o Georgie sustinuta nu prea subtil, dar foarte ferm de Occident. Succesul resetarii relatiilor ruso-americane sau ruso-europene poate fi umbrit de impotenta de care a dat dovada Moscova chiar in vecinatatea apropiata – locul, aparent, cel mai usor de controlat.

Corectitudinea politica lipseste in acest moment in dialogul promovat de Kremlin in raportul cu noile state independente. Aceasta situatie este acceptabila pana la un anumit moment. Este imposibil sa construiesti o imagine pozitiva pentru un stat de marimea Federatiei Ruse, mai ales in conditiile unei memorii inca vii a comunismului si a efectelor acestuia in multe tari din vecinatatea apropiata. Mostenitoarea de jure a Uniunii Sovietice trebuie sa-si asume si erorile trecutului, nu doar viitorul geopolitic al acestui spatiu. Adevarul istoric poate fi deformat, dar ulterior aceasta malformatie va umbri posibilitatea dezvoltarii unor relatii normale bazate pe cooperare economico-politica si perteneriat cultural intre diferiti actori statali. O deschidere spre rezolvarea problemelor care au radacini istorice este mult mai acceptabila decat invinuirea partenerilor de lipsa de recunostinta fata de aportul adus la promovarea conceptului de globalizare a pacii. Un testament trebuie sa fie asumat in intregime, el nu poate fi impartit in bucati de istorie care sunt sau nu acceptate, pentru ca altfel lasa loc interpretarilor in ajunul unor evenimente similare celebrarii a 65 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Exista actori statali care insista sa-si corecteze erorile istorice si exista alti actori statali care au inteles prea tarziu necesitatea derularii unui asemenea proces.

Modernizarea politicii externe ruse - interviu cu Dmitrii Trenin

Centrul Carnegie Moscova - 02 august 2010

Transnistria – provocarea continua

Pe 24 august 2010, Agentia Informationala REGNUM a adus la cunostinta publicului larg intentia Fondului Carnegie Endowment cu sediul la Washington de a crea un “grup de lucru non-guvernamental pentru rezolvarea conflictului transnistrean”. Scopul acestui grup de lucru ar trebui sa fie intarirea increderii si a intelegerii reciproce dintre participantii la procesul de negociere in formatul “5+2”. (Carnegie.ru, REGNUM, Nezavisimaya Gazeta, Europa Libera)

Foto: REGNUM.

Pentru CSEEA.

Preluat de CURAJ.NET.

Nerecunoscuta Republica Moldoveneasca Nistreana revine in atentia opiniei publice internationale. Solutionarea acestui conflict est-european se transforma intr-un imperativ politic pentru tot mai multi decidenti al caror interes este de a acumula capital electoral, de a-si impune vointa sau de a-si securiza frontierele. Indiferent de scopul si obiectivele tuturor partilor implicate in negocierea acestui conflict teritorial inghetat, miza este mult prea mare pentru a se evita si in continuare demararea unui dialog mult mai avansat decat cele anterioare.

Cauzele acestei activizari a procesului de negociere a conflictului nu are la baza doar schimbarea conducerii de la Chisinau, ci si transformarea dialogului dintre Federatia Rusa si principalii sai parteneri vestici. Este cunoscut faptul ca rezolvarea echitabila a conflictului pentru toate partile implicate nu se afla in capitala Republicii Moldova si nici macar la Tiraspol – lucru care a amanat pe o perioada nedeterminata ascensiunea Chisinaului spre dezvoltare economica, dar si sociala. Negarea acestui aspect al problemei de catre sefii Kremlinului nu apropie nicidecum momentul solutionarii diferendului.

Anul 2010 este in continuare un an in care liderii de la Kremlin si-au propus sa transforme relatia lor cu Occidentul. Indiferent de natura acesteia, - resetare sau continuarea colaborarii -, evolutia raporturilor politice dintre Moscova si Bruxelles sau Washington nu mai pot fi tratate doar sub aspectul rivalitatii militare sau geopolitice. Nu este corect sa imputam aceasta situatie doar efectelor globalizarii, dar trebuie sa tinem cont de faptul ca Estul si Vestul sunt doua variabile din ce in ce mai interconectate. Criza economica prin care trece Federatia Rusa si setea pentru revenirea in jocul regional de securitate europeana au comprimat foarte mult optiunile liderilor de la Kremlin, sugerandu-le sa adopte o pozitie mult mai echilibrata fata de partenerii lor mai mici din spatiul ex-sovietic. Prioritatile economice ale Rusiei nu mai permit adoptarea unei gandiri bazata in totalitate pe expansionism militar sau politic.

Conform aceleiasi Agentiei de Informationale REGNUM, initiatorii acestui proiect sunt de parere ca la intrunirea de la Mesenberg dintre Angela Merkel si Dmitrii Medvedev, cei doi sefi de state au discutat despre un eventual troc politic: libertate de circulatie pentru cetatenii rusi pe teritoriul Uniunii Europene contra solutionare a conflictului transnistrean, cu respectarea integritatii teritoriale a Republicii Moldova. Astfel, concesiile ar fi multumit ambele parti, ele stand la baza unor proiecte ulterioare destinate intaririi securitatii pe continentul european si nu numai. Perspectivele economice care s-ar deschide pentru antreprenorii rusi sunt vitale pentru resuscitarea economiei rusesti. Organizatorii acestui proiect, colaboratorii Fondului Carnegie din Statele Unite ale Americii, sustin ca implicarea unor experti din majoritatea statelor care sunt parte a procesului de negociere ar putea contribui efectiv la elaborarea unui set de propuneri si recomandari pragmatice, destinate imbunatatirii dialogului si multiplicarii increderii reciproce dintre autoritatile de la Chisinau si liderii nerecunoscuti de la Tiraspol.

In ultimul an acest dialog politic cu privire la solutionarea conflictului transnistrean a fost compromis, acest lucru datorandu-se in principal atitudinii liderilor de la Tiraspol, care se arata a fi sceptici fata de capacitatea noiii guvernari democratice a Republicii Moldova de a negocia. Igor Smirnov sustine ca atitudinea sa este una obiectiva si asta deoarece acesta nu doreste reinceperea discutiilor, ci continuarea celor vechi, in baza documentelor déjà semnate, iar Alianta pentru Integrare Europeana nu cunoaste care este situatia reala a acestui dialog si care au fost succesele obtinute. In schimb, aceleasi autoritati transnistrene propun luarea in calcul de catre Chisinau si opinia publica internationala a posibilitatii de recunoastere a independentei Transnistriei dupa modelul Kosovo, legitimitatea existentei careia a fost recunoscuta inclusiv de Curtea Internationala de Justitie.

In pofida faptului ca precedentul exista, nu s-a grabit nimeni sa ii recunoasca Transnistriei calitatea de subiect de drept international public, nici macar Moscova.

Totusi, exista elemente contradictorii in politica liderilor de la Kremlin in ceea ce priveste abordarea nu a conflictului in sine, ci a relatiei pe care o au acestia cu autotitatile nerecunoscute de la Tiraspol. Declaratia din 13 iunie 2010 a ambasadorului Federatiei Ruse la Chisinau, Valeri Kuzmin, prin care acesta punea semnul egalitatii intre Transnisria si Republica Moldova in procesul negocierilor pentru reglementarea conflictului transnistrean a condus la compromiterea posibilitatii de reluare a dialogului in formatul déjà consacrat mai ales ca doar cu o saptamana inainte, pe 05 iunie 2010, fusese semnat Memorandumul de la Mesenberg, care trebuia sa aiba drept finalitate solutionarea mai multor conflicte regionale, iar Transnistria trebuia sa devina modelul de reusita in acest sens. In timp ce opinia publica internationala se gandea la continutul de facto al Memorandumului, Rusia, prin ambasadorul sau la Chisinau, continua aceeasi politica de minimizare a statutului Republicii Moldova in cadrul negocierilor.

Seria de elemente contradictorii, insa, nu se opreste aici. Si in luna august acestea au continuat sa apara. Ca urmare a depistarii unor afaceri ilicite a unei institutii bancare din Transnistria, care este administrata de Oleg Smirnov, pe pietele financiar-valutare din Federatia Rusa, autoritatile moscovite au sistat ajutorul financiar care era acordat déjà de doi ani Tiraspolului. Evenimentul in cauza ar putea avea cateva consecinte importante pentru regiune. In primul rand, in nerecunoscuta republica nistreana se apropie alegerile prezidentiale. Sfarsitul anului 2009 si prima jumatate a anului 2010 a fost marcat de o usoara lupta interna in Transnistria. Actualul lider nerecunoscut realizeaza faptul ca fara mandat prezidential libertatea sa fizica va fi pusa sub semnul intrebarii, iar fara ajutorul financiar oferit de Rusia pentru plata unui supliment de 15 dolari per pensie unui transnistrean, insusi mandatul sau va fi pus in pericol. Pe de alta parte avem o recomandare din partea lui Serghei Lavrov, adresata aceluiasi ambasador Valeri Kuzmin de a participa pe 02 septembrie 2010 la manifestatiile dedicate zilei proclamarii independentei nerecunoscutei Republici Moldovenesti Nistrene, care iarasi incurajeaza Tiraspolul si nu Chisinaul.

Supararea cauzata de tranzactiile ilicite ale “Gazprombank”, administrata de Oleg Voronin, a fost de scurta durata. Dincolo de aparenta iritare, liderii de la Kremlin continua sa sustina un regim separatist.

Revenind, insa, la initiativa americana trebuie sa adaugam aici ca membri ai acestui grup de lucru non-guvernamental pot sa devina reprezentanti ai societatii civile si ai organizatiilor non-guvernamentale ai tuturor participantilor la formatul de negocieri “5+2”. De asemenea, grupul neformal va include si cateva nume sonore ale politicii externe mondiale. Printre acestea se regasesc Zbigniew Brzezinski, Helmut Sonnenfeldt, David Rockfeller, John Kenneth Galbraith, Evghenii Primakov, Andrei Kozirev, Gheorghii Arbatov. Proiectul déjà a primit sustinerea neoficiala a Ministerului Afacerilor Externe al Federatiei Ruse, noteaza REGNUM, chiar daca pe pagina web a MAE al Federatiei Ruse nu este amintita deloc initiativa.

Recomandarile elaborate de acest grup de lucru vor fi transmise guvernului Statelor Unite ale Americii pentru activitate analitica ulterioara, precum si membrilor formatului de negociere “5+2”.

Dincolo de retorica cu privire la integritatea teritoriala a Republicii Moldova, interesul american in solutionarea acestui conflict trece peste frontiera de est oficiala a acestui stat ex-sovietic. Recunoastem importanta vizitei efectuate de premierul moldovean, Vlad Filat, din acest an in Statele Unite ale Americii, dar este recomandabil a fi luate in calcul si interesele politice ale Casei Albe mai ales din Asia Centrala. Chiar daca initiatorii proiectului sunt de parere ca insesi circumstantele actuale ale regiunii si relatia ruso-europeana reorientata pe profit economic si progres tehnologic ar fi factorii care transforma momentul in unul foarte propice pentru solutionarea conflictului transnistrean, acest lucru nu ne limiteaza sa lansam niste ipoteze suplimentare cu privire la aparitia proiectului anume acum.

Resetarea relatiilor ruso-americane care a avut loc in anul 2009, urmata de adoptarea unor decizii foarte importante pentru securitatea mondiala nu poata fi egalata de necesitatea solutionarii conflictului transnistrean. Prima este, indubitabil, mult mai importanta pentru stabilitatea sistemului de relatii internationale.

In ultimii ani am asistat la intarirea vectorului de politica externa al Uniunii Europene, proces sustinut inclusiv de oficialii americani, care au incurajat aceasta organizatie internationala sa se implice mai mult in solutionarea problemelor existente pe continentul european. Asistenta oferita de Uniunea Europeana in cazul Kosovo a fost un prim exercitiu, destinat acumularii de experienta in tratarea unor asemenea conflicte regionale. Din pacate aceasta provincie nu avea un caracter unic, ea fiind doar una dintre cele cateva surse de instabilitate si insecuritate pentru Europa.

Implicarea in solutionarea conflictului transnistrean nu putea sa se limiteze la nesfarsit pentru decidentii europeni doar la acceptarea calitatii de observator in cadrul conflictului. Interesele de politica externa, dar si de securitate s-au multiplicat si ele odata cu apropierea de Federatia Rusa. Acest lucru presupunea adoptarea unei noi pozitii fata de o Rusie tot mai pretentioasa din punct de vedere al politicii sale externe in vecinatatea apropiata, dar si tot mai obosita din punct de vedere economic si social, ceea ce theoretic nu ar trebui sa-i permita mentinerea aceleiasi linii agresive fata de noua guvernare de la Chisinau. Europa de Est nu inseamna doar state ex-sovietice marginalizate , fara un viitor european apropiat, ci mai ales o zona capabila sa puna sub semnul intrebarii stabilitatea economica si securitatea politica a Uniunii Europene, sustin colaboratorii Fondului Carnegie din SUA. Schimbarea guvernarii de la Chisinau, cumulate cu resetarea relatiilor ruso-americane ar putea contribui in maniera esentiala la avansarea dialogurilor transnistrene.

Sporirea interesului american pentru solutionarea conflictului transnistrean poate fi cauzat de cresterea rolului si eficientei implicarii Uniunii Europene in procesul de negociere a acestuia. Orgoliul politic american pare sa fie afectat intr-o masura mai mare sau mai mica de succesul pe care l-a repurtat UE, prin intermediul Angelei Merkel, in dialogul cu Federatia Rusa. Discursurile despre eventuala transformare a malului drept al Nistrului intr-un teritoriu atractiv din punct de vedere economic si social, stabil din punct de vedere politic, astfel incat sa produca valoare motivationala pentru locuitorii Transnistriei de a relua cursul reintegrarii cu Republica Moldova nu poate fi ignorant. El poate deveni realitate in masura in care autoritatile moldovenesti vor intelege ca aceasta este una dintre solutiile cele mai eficiente pentru apropierea solutionarii diferendului. Dar, atunci cand vorbim despre interesele de politica externa ale SUA, trebuie sa observam si celelalte mutatii in zona spatiului ex-sovietic.

Desi legatura dintre crearea acestui grup de lucru non-guvernamental pentru Transnistria si semnarea unui acord defensiv intre Federatia Rusa si Armenia este destul de fragila, vom insista putin asupra acesteia. Semnarea acestui document la mijlocul lunii august curent a permis prelungirea perioadei de stationare a trupelor militare rusesti pe teritoriul Armeniei. Rusia apare ca garant al integritatii acestui stat asiatic. Continutul noul acord defensiv semnat de Moscova si Erevan trimite semnale negative catre Azerbaijan, punand sub semnul intrebarii posibilitatea de a solutiona un alt conflict regional inghetat – Nagorno Karabah. Astfel, Kremlinul emite un semnal clar ca nu se va retrage din regiune, chiar daca argumentul oficial pare sa fie pericolul pe care poate s ail produca Iranul in regiune. Stationarea trupelor rusesti in Armenia a fost prelungita pana in anul 2044. Concluzia primara pe care o putem extrage in urma acestui eveniment este de a accepta si faptul ca solutionarea problemei Karabahului de Munte a fost amanata pentru ce putin o perioada similara.

Conform continutului Memorandumului de la Mesenberg, semnat pe 05 iunie 2010, Transnistria trebuie sa serveasca nu doar drept model de compromis intre partile implicate, ci si de solutionare eficienta pentru toate conflictele regionale inghetate din spatiul ex-sovietic. Daca acordul defensiv semnat intre Rusia si Erevan a pus sub semnul intrebarii posibilitatea de a rezolva unul dintre aceste conflicte, este logic sa credem ca Statele Unite ale Americii, aliatul loial al Azerbaijanului, insista, de fapt, sa fie reluat dialogul in formatul “5+2” in cazul Transnistriei tocmai pentru a provoca o reactie in lant pentru zonele unde interesul sau este mult mai mare. Singura modalitate de a declansa un asemenea proces este de a sustine initiativele europene, tocmai pentru ca acestea, se pare, au dat cel mai mult randament pana acum.

Fondul Carnegie, prin intitiativa lansata recent de a crea acest grup de lucru non-guvernamental, sustine nu doar necesitatea gasirii variantei optime pentru ca Republica Moldova sa finalizeze cu success procesul de reintregire a tarii, dar cauta in acelasi timp solutii pentru a-si eficientiza prezenta in anumite zone importante din punct de vedere geostrategic si unde sunt in plina desfasurare importante proiecte energetice.

After the Fall: International Politics in an Age of American Decline

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti prin Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice şi Departamentul Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană a găzduit pe 16 iulie 2010 conferinţa "After the Fall: International Politics in an Age of American Decline" susţinută de Prof. Christopher Layne şi Prof. Gabriela Marin-Thornton, George H. W. Bush School of Government & Public Service, Texas A & M University.

Preluat de CURAJ.NET.

Prea puţine ocazii avem să auzim cu propriile urechi cum americanii recunosc că ceva nu funcţionează în politica lor externă, iar percepţia acţiunilor în afara propriilor hotare este diferită de ceea ce prezintă teoreticienii în strategii şi politici publice care ulterior nu funcţionează.

În cele ce urmează vă voi prezenta câteva din tezele emise de Prof. Christopher Layne cu privire la perioada de declin a politicii americane.

După colapsul Uniunii Sovietice pentru Statele Unite ale Americii s-a ivit posibilitatea unică de a-şi asuma rolul de hegemon în cadrul sistemului de relaţii internaţionale. Casa Albă a reuşit să-şi asume un număr mare de angajamente.

Uniunea Sovietică se bălăcea în propria agonie, cauzată de destrămarea iminentă. Comunităţile Europene se aflau în faza de proiecţie teoretică a vectorului politic, iar China, deşi era unul dintre actorii importanţi ai sistemului, nu putea să argumenteze din punct de vedere economic o eventuală reorganizare a acestuia. Statele Unite au devenit, astfel, nu doar hegemonul, care stabilea regulile şi normele după care se derulau evenimentele, ci şi actorul cu cele mai multe angajamente la nivel internaţional. Prea târziu a realizat conducerea de la Casa Albă că resursele pe care le deţine sunt limitate cantitativ şi nu pot concura cu necesităţile impuse de noul statut pe care aveau să-l ocupe în cadrul sistemului unipolar al relaţiilor internaţionale care se configurase la acel moment.

Acţiunile de politică externă în fiecare dintre locaţiile unde hegemonul se implicase şi reuşise să impună norme de conduită au avut consecinţe destul de grave pentru poziţionarea SUA în cadrul sistemului la începutul secolului XXI. Analiza punctuală a fiecăreia dintre ele va conduce la depistarea cauzelor declinului politicii americane. Percepţia de exportatori de valori pe care a reuşit să o creioneze încă Wodrow Wilson este negată şi contestată de tot mai mulţi actori mici. Consumatorii mondiali nu mai sunt clienţi fideli ai valorilor americane şi asta deoarece treptat se diversifică paleta de modele regionale, care au pretenţia de a se transforma în superputeri globale. Rolul de hegemon este contestat. Cine este de vină? Cel mai probabil de vină sunt chiar promotorii, care au utilizat inclusiv instrumentele militare pentru impunerea principiilor şi valorilor occidentale, adică a celor americane. Insistenţa cu care au fost acestea promovate au făcut ca ele să devină greu digerabile pentru anumite popoare şi acestea au ripostat. În plus, cei care au reuşit să se adapteze într-un timp foarte scurt la procesele impuse de globalizare nu au ezitat să încerce valori şi norme impuse de alte modele, printre care şi China. SUA au greşit atunci când au transmis un mesaj universal prin care puneau pe seama terorismului internaţional declinul unipolarităţii sistemului. Christopher Layne contestă această teză, argumentându-şi poziţia în felul următor: “Terorismul nu poate ucide o superputere, doar o altă superputere o poate face. Iată de ce trebuie să mă îngrijoreze mai mult China, pentru că ea poate deveni un model… .”

În acest context, un strateg adevărat va înţelege câteva lucruri simple, spune Prof. Layne. Dacă China este principalul actor care îmi ameninţa poziţia la nivelul sistemului, atunci singura modalitate de a o împiedica să ia locul SUA în cadrul acestuia este de a contribui la crearea unei identităţi militare europene, dar şi transformarea Rusiei într-un partener de încredere, explicându-i cât de periculoasă poate fi o reorganizare a mediului de relaţii internaţionale după modelul chinez. Cum poţi să convingi Kremlinul de bune intenţii? Foarte simplu: abandonezi proiectul de plasare a scutului antirachetă în Republica Cehă şi Polonia, amâni pe termen nelimitat aderarea la NATO a Georgiei şi Ucrainei şi recunoşi interesele Federaţiei Ruse în Vecinătatea Apropiată. Recunoşti că nu mai acţionezi într-un sistem unipolar, ci unul multipolar, oferi aliaţilor posibilitatea de a se bucura de un statut, de un prestigiu pe care anterior nu îl deţineau şi elimini un pericol şi mai mare: cedarea poziţiei de hegemon celui mai numeros stat din lume, care întâmplător a ieşit învingător din criza economic mondială.

Finalul discursului Profesorului Layne nu este prea optimist. Acesta a emis urmăroarele concluzii:

- Există analogie între Marea Britanie (imperiu) şi Statele Unite ale Americii (prezent);

- Se poate face o analogie a anilor 1920/1930 cu prezentul – dezvoltare economică;

- Există posibilitatea declanşării unui mare conflict între marile puteri şi asta deoarece

- Statele Unite ale Americii nu-şi doreşte competitori în cadrul sistemului de relaţii internaţionale şi nu suportă multipolaritatea;

- Este China într-adevăr atât de periculoasă? Dacă răspunsul este unul afirmativ, atunci cum rămâne cu stabilitatea internă a acestui stat, despre ce vorbeşte acest lucru?

Poate sfarsitul Ucrainei sa ameninte viitorul Eurasiei?

Dupa aproape 20 de ani de la proclamarea independentei Ucrainei, viitorul si existenta acestui stat din Estul Europei sunt puse sub semnul intrebarii. Cauzele sunt multiple: situatia economica dezastruasa, instabilitate politica si sociala continua, bresa la nivelul elitelor politice, care au scindat societatea intre Vest si Est, identitatea ucraineana a fost marginalizata, iar noua administatie pare sa fi adoptat modelul autoritar de conducere. In aceste conditii tot mai multe voci din mediul politic vorbesc deschis despre faptul ca dezintegrarea statului ucrainean este tot mai probabila si tot mai periculoasa pentru vecinii sai estici. De aceeasi parere este si Alexander J. Motyl, profesor de stiinte politice la Universitatea Rutgers din New Jersey, care sustine ca sfarsitul Ucrainei ca stat va produce schimbari foarte importante in Eurasia, iar gradul de instabilitate al mai multor regiuni cu probleme se va amplifica. (Kyiv Post, Limes, REGNUM )

Sursa imagine: LIMES

Special pentru CSEEA. Preluat de CURAJ.NET.

Despre posibilitatea dezintegrarii teritoriale a Ucrainei s-a vorbit pentru prima data in luna septembrie 2008, cand publicatia italiana de geopolitica Limes a emis o teza conform careia in viitorul apropiat, din cauza pretentiilor imperiale ale Federatiei Ruse vom asista la mutatii importante in spatial eurasiatic.

Teorii noi despre pretentii imperialiste vechi

Teza emisa de colaboratorii acestei publicatii sustine urmatoarea idée: statul ucrainean se va dezintegra in trei parti, doua dintre acestea vor ajunge in sfera de influenta a Kremlinului, iar cea de-a treia se va apropia de Uniunea Europeana.

Motivul emiterii acestei ipoteze era la acel moment razboiul ruso-georgian din luna august 2008, dupa care devenise clar ca pretentiile Federatiei Ruse de a-si restabili influenta asupra statelor ex-sovietice nu se vor limita doar la doua regiuni precum sunt Abhazia si Osetia de Sud, carora incearca de iure sa le ofere legitimitate, iar de facto le utilizeaza drept puncte de control pentru regiunea Caucazului. In articolul publicat la acea data nu se vorbea deschis despre scindarea Ucrainei, insa, pe harta utilizata in calitate de amplificator vizual al potentialului destructiv al actiunilor unilaterale ruse in regiune apareau cele trei “noi Ucraine”: una neutra, pe care Rusia nu si-o va adjudeca si care va adera intr-un final la Uniunea Europeana, una care va intra in componenta Federatiei Ruse, iar cea de-a treia va intra pur si simplu in zona de influenta a Kremlinului.

Dupa aproape un an de zile de la emiterea ipotezei de dezintegrare a Ucrainei, in luna septembrie 2009, publicatia rusa REGNUM reda actualitate subiectului, dar sustine ca motivele invocate de revista italiana de geopolitica Limes au origine economica, iar destabilizarile regionale la care vom asista sunt consecinte ale perpetuarii crizei financiare globale, ignorand in totalitate faptul ca cercetatorii italieni au emis ipoteza in anul 2008 si acuzau Rusia de imixtiune in treburile interne ale unui stat independent, cu referire la Georgia. Aparea necesitatea de a analiza de ce anume la un an de la emiterea tezei ea a devenit actuala? Cine avea sa valorifice ipoteza?

Pe de alta parte, faptul ca despre posibilitatea “destramarii” Ucrainei se vorbeste din ce in ce mai mult ar trebui sa dea multe semnale de alarma pentru clasa politica de la Kiev, care este in incapacitate de a produce unitate in randul societatii civile, contribuind si mai mult la amplificarea crizei economice si politice interne, prin neglijarea implementarii de reforme dureroase, dar absolut necesare pentru viitorul acestei tari.

In luna august 2008 a devenit cert urmatorul lucru: Rusia nu se mai taraste spre reluarea procesului de imperializare, ci isi reconstruieste un spatiu de unde ar putea actiona mai usor pentru a-si atinge obiectivele si interesele nationale de politica externa.

Factorii care amplifica instabilitatea Ucrainei

Omiterea intentionata a gandirii unor solutii si masuri concrete pentru eliminarea problemelor economice poate evolua in cateva scenarii deloc optimiste pentru viitorul statului ucrainean, sustine si Alexander J. Motyl, profesor de stiinte politice la Universitatea Rutgers din New Jersey, care reia subiectul posibilitatii destabilizarii Ucrainei, intr-un articol publicat de Kyiv Post la inceputul lunii mai a anului curent.

Factorii care ar putea cauza sfarsitul Ucrainei, sustine profesorul Motyl, au in majoritate origine interna, insa, realitatile externe actuale nu pot fi nici ele trecute cu vederea.

Actualul presedinte al Ucrainei, Victor Ianucovici, prin atitudinea sa ostila fata de identitatea ucraineana poate sa distruga si ultimele ramasite ale democratiei, reorientand total statul la conducerea caruia se afla spre Rusia. Prelungirea termenului stationarii flotei ruse in apele teritoriale ale Ucrainei pentru inca 25 de ani, adica pana in 2042, discutiile despre cea de-a doua limba oficiala in stat, limba rusa, noul tarif pentru furnizarea gazelor naturale la un pret redus fata de cel anterior – sunt cateva elemente care demonstreaza ca Ucraina isi repozitioneaza vectorul de politica externa spre est. Victor Ianucovici este in cautarea unor “bani usori”, atentioneaza Alexander J. Motyl, dar acest lucru nu denota administrare eficienta. Aceste masuri economice primitive nu vor contribui la modernizarea statului si nici la implementarea principiilor economiei de piata. In consecinta, presedintele ucrainean ar putea sa aiba un mandat si mai instabil decat predecesorul sau. Apropierea economica, politica, militara de Moscova se poate finisa cu introducerea totala a Ucrainei in sfera de influenta ruseasca. Daca acest lucru se va intampla, atunci nu vom mai vorbi despre o dependenta economica, ci despre vasalitate cu toate consecintele utilizarii acestui concept.

Motyl mai adauga ca presedintele V. Ianucovici nu este un reformator adevarat, iar actiunile sale nu vorbesc decat despre faptul ca acesta nu doreste altceva decat sa mentina stabilitatea mandatului sau prezidential si va conduce tara spre un regim autoritar. De aici pana la radicalizarea nationalismului ucrainean nu este decat un pas. Ucraina va fi destabilizata, va creste tensiunea sociala, iar opinia publica internationala va asista la o noua revolutie portocalie – exercitiu deloc strain cetatenilor ucraineni.

Pe langa factorii interni care au constribuit la amplificarea crizei interne in Ucraina mai exista si un set de elemente externe, la fel de importante in analiza procesului de reorientare estica a politicii externe. Indiferenta criminala a Europei fata de Ucraina si problemele cu care se confrunta aceasta in experimentarea democratiei, precum si largirea Aliantei Nord-Atlantice, care pozitioneaza Ucraina intre Vestul Unit si Rusia extrem de ostila – sunt factorii externi care maresc probabilitatea declansarii scenariului de prabusire a Ucrainei.

Ucraina o noua Yugoslavie? Cine isi asuma evitarea scenariului?

Daca Ucraina va contribui prin masuri interne ineficiente la punerea in practica a acestor scenarii, desigur sustinuta prin inactiune de catre institutiile euroatlantice si momita cu promisiuni ieftine de catre partea rusa, am putea asista la consecinte grave, care vor cuprinde un spatiu destul de mare si nu doar pe continentul european.

In acelasi articol, publicat de Kyiv Post, Alexander J. Motyl incearca sa demonstreze ca si Uniunea Europeana va suporta consecinte grave ale inactiunii sale in acest spatiu. Proiectul european se va prabusi, daca oficialii de la Bruxelles vor fi si in continuare indiferenti si nu vor contribui la sustinerea democratiei la frontiera estica. Angajamentul Uniunii Europene in promovarea valorilor umane si principiilor democratice va deveni inutil. In plus, includerea unor state ex-sovietice in Parteneriatul Estic fara a le initia cu modalitatea de gestionare a mecanismelor si instrumentelor din cadrul acestuia nu va avea efectele scontate.

Intr-adevar, UE putea sa corecteze foarte usor traiectoria Ucrainei prin promovarea si sustinerea proceselor de integrare a acestui stat in structurile euroatlantice, dar a scos in prim-plan si a transformat in interes prioritar achizitionarea gazelor naturale de provenienta rusa. Majoritatea statelor europene unde Gazpormul rusesc a achizionat companii energetice sunt marcate pe harta oferita de Limes cu aceeasi culoare si intra in grupul “amicii Rusiei”. Nu putem acuza Germania sau alt stat-membru al UE de lipsa de pragmatism, atunci cand semneaza contracte bilaterale de cooperare cu Federatia Rusa, care le asigura continuitatea procesului de functionare a industriei in perioada crizei economice globale. Acest aspect al problemei poate sa explice cauza reluarii subiectului destramarii Ucrainei in presa rusa la un an de la emiterea ei de catre colaboratorii revistei italiene de geopolitica Limes. Argumentul economic al unui eventual colaps a devenit util numai dupa ce am putut privi imaginea de ansamblu a efectelor crizei economice mondiale, iar problema largirii spatiului de influenta s-a redus la trocul gaze naturale contra proces de democratizare. Rusii incearca sa-si justifice astfel atitudinea fata de statul vecin.

Tendinta generala este aceasta: fiecare parte implicata scoate in evidenta acel aspect care o intereseaza nemijlocit. Pentru Uniunea Europeana pare sa fie mai importanta achizitionarea gazelor naturale decat democratia ucraineana; rusii incearca sa demonstreze ca situatia din Ucraina este o consecinta directa a expansiunii politicii externe a Statelor Unite ale Americii prin intermediul NATO in Europa de Est, atentand astfel la un spatiu care intra in zona de interes a Kremlinului prin mijloacele-i specifice; SUA balanseaza intre sustinerea unitatii europene de care are mare nevoie pentru stabilizarea pozitiei sale in Europa de Est pentru a ajunge in Asia Centrala, realizand in acelasi timp ca are nevoie de Federatia Rusa in zonele cu probleme din Orient. In consecinta, fiecare dintre ele alimenteaza, mai mult sau mai putin, un eventual sfarsit al unui stat pivot, care sta la intersectia a doua lumi si care se poate transforma intr-o noua Yugoslavie, daca procesul va scapa de sub control.

Care dintre cei trei actori care au interese in Europa de Est isi permite yugoslavizarea Ucrainei? In acest moment niciunul si asta deoarece:

- Uniunea Europeana, desi a depasit faza de actor cu influenta economica si a participat la procesul de stabilizare a Balcanilor, asistand Alianta Nord-Atlantica in procesul de pacificare, nu are inca capacitatea de a gestiona astfel de crize de una singura.

- Statele Unite ale Americii, dupa cum scrie profesorul Alexander Mytol, ar putea sa-l impresioneze pe Victor Ianucovici, sustinandu-i ambitiile in instaurarea unui regim autoritar. Acest lucru este imposibil, insa, atata timp cat Ucraina face parte din modelele si desenele geopolitice ale Federatiei Ruse, fiind parte indispensabila a pocesului de largire a influentei in spatiul ex-sovietic. Casa Alba nu va depasi limita de actiune permisa de Kremlin, mai ales la etapa actuala, cand negocierile ruso-americane par sa fi luat o alta turnura, mult mai reconcilianta decat pana acum.

- Federatia Rusa, la randul, ei trebuie sa perceapa ca “sfarsitul” Ucrainei este un lux politic pe care nu si-l poate permite din cauza prezentei mai multor elemente foarte importante, care ar putea sa o destabilize in interiorul propriilor frontiere. Pe langa faptul ca va primi un teritoriu cu mari probleme economice, costul refacerii caruia nu si-l poate asuma in actuala sa conditie economica, destramarea Ucrainei ar putea declansa un sir de conflicte interne pentru ca multe subiecte automone ale Federatiei Ruse nu sunt de acord cu aceasta calitate. Efectele ar putea degenera in conflicte entice de la Est si pana la hotarul cu China. Agenda neoimperiala a tandemului Medvedev-Putin, cea de refacere a influentei in spatiul ex-sovietic, ar putea fi justificata prin faptul ca e un demers normal spre asigurarea obiectivelor de politica externa. Insa, ea ar putea degenera intr-un conflict de interese cu Statele Unite ale Americii, ceea ce se traduce ca un potential nou razboi rece, care la randul sau ar putea impune statele partenere ale Casei Albe din Europa Centrala sa se mobilizeze impotriva Rusiei, de a carei fantoma nu au scapat atunci cand isi construiesc politica externa. Ca dovada a faptului ca integritatea teritoriala a Federatiei Ruse este foarte fragila vorbeste si utilizarea conceputului “integritate teritoriala” in tot mai multe discursuri oficiale ale liderilor de la Kremlin. Noua doctrina militara, Conceptia de Politica Externa si alte documente ce vizeaza securitatea nationala a statului rus – toate incearca sa justifice actiunile agresive ale decidentilor rusi, inclusiv prin utlizarea fortei armate, in numele aceleiasi integritati teritoriale a statului rus. Or, cel mai mult acest concept este amenintat de abordarea gresita fata de rezolvarea problemelor interne cu care se confrunta Federatia Rusa. Kremlinul si-a supraapreciat capacitatea de actiune. Daca demersul neoimperialist al Moscovei va suferi esec, atunci vom avea posibilitatea sa fim martorii declansarii unui sir lung de conflicte teritoriale nu doar in Europa de Est, dar si in Asia Centrala, Cauzaz, Orientul Mijlociu – regiuni care vor deveni instabile pe termen lung.

Dupa delimitarea consecintelor pe care le poate avea un eventual proces de destramare a Ucrainei este greu sa credem ca statele care il pot influenta isi vor asuma un asemenea risc. Pretul “sfarsitului” acestui stat pivot din Europa de Est este prea mare. Ucraina este prea mare si problemele ei la fel. Cu toate acestea o atitudine responsabila fata de viitorul acestei tari din partea propriilor cetateni, desigur ajutata si sustinuta din exterior, cu accent pe modernizare si implementare a reformelor si continuare a procesului de democratizare poate sa puna capat speculatiilor pe marginea acestui subiect. Stoparea dezintegrarii sociale, in prima instanta, depinde de actiunile decidentilor de la Kiev in primul rand, si abia mai apoi de oficialii de la Moscova, Bruxelles sau Washington.

Rusia şi lumea în 2010 - priorităţi de politică externă

Institutul de Economie Mondiala si Relatii Internationale al Academiei de Stiinte al Federatiei Ruse, Fondul Cercetarilor si Initiativelor de Perspectiva si Camera de Comert si Industrie a Federatiei Ruse au facut public in luna martie 2010 raportul "Rusia si lumea: 2010". Raportul este constituit din doua parti. Prima este dedicata economiei, iar cea de-a doua politicii externe. Capitolul economic prezinta prognoze ale evolutiei raporturilor economice ale Federatiei Ruse cu partenerii, cu accent deosebit pe problemele de importanta majora pentru asigurarea stabilitatii economice interne a statului pentru anul 2010, in conditiile continuarii crizei globale. Cea de-a doua parte a acestui studiu este dedicata politicii externe a Federatiei Ruse si principalelor directii de actiune pentru atingerea obiectivelor si intereselor nationale fixate in documentele oficiale.

Tendintele in materie de politica externa ale anului 2010, prezentate de cercetatorii de la Institutul de Economie Mondiala si Relatii Internationale al Academiei de Stiinte al Federatiei Ruse, Fondul Cercetarilor si Initiativelor de Perspectiva si Camera de Comert si Industrie a Federatiei Ruse sunt destinate rationalizarii resurselor politice si diplomatice pe care le detine Moscova, astfel incat partenerii sa perceapa ca implicarea Federatiei Ruse in rezolvarea problemelor de importanta majora pentru mentinerea stabilitatii in anumite regiuni sau mediului international, in general, este absolut indispensabila. De altfel, oficialii de la Kremlin au insusit mai multe metode de a se impune in fata elitei politice internationale, inclusiv prin oferirea unor alternative mai putin acceptabile sau prin utilizarea unor instrumente interzise de practica internationala.

Daca aceste instrumente si metode de politica externa vor fi capabile sa contribuie la atingerea obiectivelor principale ale Federatiei Ruse incluse in Conceptia de Politica Externa a acestui stat, atunci ele vor fi incurajate in existenta lor. Acest document oficial care sta la baza politicii externe ruse trebuie sa transforme Rusia in unul dintre cele mai influente centre ale lumii contemporane.[1] Aceasta pozitionare pe scena politica internationala este necesara, se afirma in acelasi document oficial, pentru a creste potentialul politic, economic, intelectual si spiritual al tarii. De aici, putem sa facem o concluzie primara ca dezvoltarea interna a statului rus si a cetatenilor sai tine de modul in care acestia se percep pe plan international. Liderii de la Kremlin combat frustrarea economica cu masuri politice, ceea ce contravine principiilor logice de dezvoltare a statutului de mare putere in relatiile internationale.

Continuare aici.

Noua Doctrina Militara a Federatiei Ruse – document nou, pretentii vechi

La data de 05 februarie 2010 presedintele rus, Dmitrii Medvedev, a anuntat in cadrul unei intruniri cu membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al Federatiei Ruse despre aprobarea Noii Doctrini Militare si a unui alt act oficial, numit “Bazele geopoliticii in domeniul descurajarii nucleare pana in anul 2020.” Lucrarile asupra continutului Noii Doctrine Militare a Federatiei Ruse au inceput in luna iunie a anului 2009. Abia a treia varianta a textului acesteia a fost acceptata ca fiind optima pentru asigurarea securitatii militare a Rusiei. In structura documentului au fost incluse aspecte politico-militare, strategico-militare, dar si economice, destinate apararii intereselor nationale ale Federatiei Ruse. ( Doctrina Militara a Federatiei Ruse, Golos Rossii )

Foto: RIA Novosti

Noua Doctrina Militara a Federatiei Ruse, aprobata recent de catre Dmitrii Medvedev, este un document ce sustine in intregime eforturile liderilor de la Kremlin pentru asigurarea intereselor nationale ale Federatiei Ruse, care au fost incluse in Strategia de Securitate Nationala si Doctrina Maritima - ambele valabile pana in anul 2020. Aplicarea complementara a acestora va sustine actiunile autoritatilor ruse pentru implementarea Conceptiei de Politica Externa a Federatiei Ruse, adoptata in anul 2008.

Desi Noua Doctrina Militara nu se deosebeste prea mult de cea care a fost elaborata in anul 2000, iar in textul acesteia sunt utilizate aceleasi concepte, accentul principal nu mai cade pe confruntarea ideologica, ci mai mult pe capacitatea actorilor participanti la viata internationala de a-si asigura propria securitate prin utilizarea armelor nucleare. Inegalitatea rezultata din capabilitatile militare pe care le detin diferiti participanti la procesele si fenomenele politice internationale, le permite marilor puteri nu doar sa adopte pozitii de protectori, dar si sa utilizeze in acest scop toate mijloacele si instrumentele care reies din acest statut. Mascate abil in notiuni precum pericol militar, amenintare militara, conflict militar, conflict armat, razboi local sau razboi regional, acestea contribuie eficient la atingerea sau mentinerea unei anumite regiuni sub influenta politica. Rusia incearca sa se adapteze din mers la noile conditii de securitate internationala, unde alti actori, nu cei din perioada razboiului rece, lupta pentru suprematie politica, economica si militara.

Noua Doctrina Militara a Federatiei Ruse a devenit publica abia pe 5 februarie 2010, cand textul acesteia a fost aprobat de catre presedintele rus, Dmitrii Medvedev. Anterior, au existat discutii aprinse din cauza faptului ca rezultatele dezbaterilor cu privire la continutul documentului nu erau facute publice, iar procesul de elaborare al acestuia era un mister chiar si pentru opinia publica de la Moscova. Autoritatile au promis, insa, ca Noua Docrina Militara nu va fi un act destinat unui cerc restrans de persoane, ci va servi intereselor tuturor cetatenilor rusi.

Dupa aprobarea textului Noiii Doctrine Militare, secretarul Consiliului de Securitate al Federatiei Ruse, Iurii Baluevskii, citat de Vocea Rusiei, a declarat ca fundamentul acestuia il constituie evitarea oricarui conflict armat. Moscova va face demersuri pentru evitarea utilizarii armelor conventionale sau nucleare. Cu toate acestea, Federatia Rusa isi rezerva dreptul de a utiliza instrumente politice, diplomatice, economice, militare pentru apararea intereselor sale nationale, dar si pe cele ale aliatilor sai. Acelasi Iurii Baluevskii a mentionat in discursul sau ca Rusia nu va ezita sa utilizeze arma nucleara daca isi va simti amenintata integritatea teritoriala si existenta statala. Punctul care prevede folosirea armelor nucleare ca instrumente de rezolvare a unor eventuale conflicte militare este raspunsul rusilor la “atacul fulger global” al americanilor. Federatia Rusa va pastra componenta aeriana, terestra si maritima a triadei nucleare.

La nivel declarativ armele nucleare nu sunt mijlocul de rezolvare a conflictelor, ci garantia ca oponentii politici vor mentine linia de retinere strategica fata de zonele de interes ale Rusiei. In conformitate cu rezultatele unui sondaj efectuat de Centrul Rus de Studiere al Opiniei Publice, peste 53 % din cetatenii rusi considera armele nucleare drept garantie a securitatii nationale si doar 3 % o sustin ca detinerea lor este periculoasa, noteaza publicatia online Nezavisimaya Gazeta.

De altfel, textul doctrinei mentioneaza de foarte multe ori termenul de “aparare preventiva”, ceea ce in limbaj militar inseamna ca intreprinderea unor actiuni de prevenire a unor amenintari iminente obtin legitimitate. Pentru ca acest lucru sa se intample efectele amenintarilor trebuie sa fie cu adevarat cauzatoare de prejudicii grave. Atat Moscova lui Putin in trecut, cat si cea a lui Medvedev in prezent, declara ca va recurge la utilizarea armelor nucleare ca instrument militar daca interesele de securitate nationala ale sale si ale aliatilor sai vor avea de suferit. O asemenea actiune preventiva a fost materializata in luna august 2008, cand a avut loc razboiul ruso-georgian.

Aliatii si partenerii Moscovei sunt amintiti de mai multe ori in Noua Doctrina Militara. Cauza acestei repetitii textuale se datoreaza in primul rand instrumentelor pe care liderii de la Moscova le-au creat pentru a-si restabili influenta politica in spatiul ex-sovietic. Utilizarea mijloacelor retorice sunt destinate convingerii partenerilor ca intentiile de sustinere si dotare a acestor institutii regionale, precum sunt Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, Comunitatea Statelor Independente sau Organizatia Cooperarii de la Shanghai, vor fi sustinute prin actiuni concrete. Federatia Rusa recunoaste ca numarul amenintarilor si pericolelor militare la adresa securitatii nationale a scazut in ultima perioada, iar probabilitatea ca un actor statal sau o coalitie formata din mai multe state si organizatii internationale sa atace cu arme conventionale sau nucleare teritoriul rus este minima. Cu toate acestea, articolul 7 al doctrinei mentioneaza ca exista anumite linii de posibil atac, carora autoritatile abilitate in acest domeniu ar trebui sa le acorde atentie sporita.

Acestea sunt predictibile. Majoritatea au provenienta vestica si sunt rezultatele actiunilor actorilor occidentali, in special cele ale Aliantei Nord-Atlantice. In conformitate cu textul Noiii Doctrine Militare rusesti, Alianta Nord-Atlantica, prin activitatile pe care le deruleaza in diferite regiuni, incalca anumite principii si norme de drept international. Tot aici se mentioneaza ca exista tendinte de dislocare a unor forte militare straine in apropierea frontierelor aliatilor Kremlinului sau chiar a propriilor hotare. In aceste conditii, liderii de la Kremlin nu vor tolera nicio forma de amestec in treburile interne ale Federatiei Ruse, dar si in cele ale partenerilor sai. Asadar, cel mai mare pericol la adresa securitatii militare a Federatiei Ruse il constituie extinderea NATO si apropierea infrastructurii militare a acestei organizatii regionale de Rusia. Procesul de largire al Aliantei Nord-Atlantice contravine intereselor politice si de securitate ale Moscovei.

Incercarile de a prejudicia stabilitatea strategica, cresterea contingentelor militare ale unor actori pe teritoriul statelor vecine Rusiei, instalarea unor scuturi antiracheta in regiunile adiacente zonei de influenta ruse, majorarea numarului de state ce detin arma nucleara – contribuie la multiplicarea amenintarilor in adresa securitatii globale.

Autorii Noiii Doctrine Militare a Rusiei mai cer restabilirea rolului Organizatiei Natiunilor Unite in mentinerea pacii. Acestia pun un accent deosebit pe respectarea statutului ONU si a deciziilor luate in cadrul reuniunilor sale.

Nu a fost omisa din textul Noiii Doctrine Militare nici enumerarea pericolelor interne. Acestea tin, in special, de constructia institutionala a organelor statului, dar autorii documentului nu exclud posibilitatea unor tentative de incalcare a unitatii si integritatii teritoriale a Federatiei Ruse. De aici rezulta ca exista riscul ca anumiti subiecti ai Federatiei Ruse sa isi doreasca un statut superior celui pe care il ofera autonomia teritoriala – lucru inacceptabil pentru conducerea de la Moscova, care isi rezerva dreptul de a decide singura cum va actiona in asemenea situatii.

In cea de-a doua parte a textului doctrinei sunt enumerate masurile ce vor fi luate pentru dezvoltarea potentialului militar rus, care este destul de invechit si incapabil sa faca fata noilor provocari de securitate. Desi este una din marile puteri militare, liderii de la Kremlin intreprind masuri sporite pentru a reduce din handicapul dotarilor militare. In acest sens, aproape jumatate din continutul documentului supus analizei a revenit masurilor si mijloacelor cu ajutorul carora prioritatile de securitate nationala rusa ar putea fi realizate.

Securitate prin dezvoltare – aceasta isi doresc autoritatile ruse sa obtina cu ajutorul Noiii Doctrine Militare. Principiul adoptat este unul bun, doar ca vine in contradictie grava cu textul actului recent aprobat. Instrumentele si mijloacele care reies din continutul sau nu lasa loc interpretarilor si atentioneaza opinia publica internationala ca demersul Federatiei Ruse in atingerea obiectivelor si scopurilor politice internationale poate fi realizat prin orice metode.

LitPolUcrBrig – un nou triunghi militar sau cum sfidăm Rusia la est

Articol preluat de CURAJ.NET, 9i.ro

Ce-o fi asta? Raspunsul Poloniei pentru retragerea scutului anti-racheta? Frustrarea Ucrainei pentru neacceptarea in structurile euroatlantice? Dar ce cauta Lituania acolo - Kaliningradul? Prea putin probabil... . Cert este un singur lucru: pentru rusi aceasta nu este decat o noua „grupirovka”, al carui scop este penetrarea de catre NATO a spatiului post-sovietic! Iar atunci cand vorbim despre NATO, vorbim de fapt despre Statele Unite ale Americii, care in ultima perioada si-au cam irosit din prezenta pe care o aveau pe continentul european. Deci, totul se reduce, din nou, la cei trei mari actori implicati in triada geostrategica asupra careia imi canalizez eu atentia: Federatia Rusa – Uniunea Europeana – Statele Unite ale Americii. Este jocul elementelor care formeaza triughiul pentru a-si supune un spatiu, si anume pe cel ex-sovietic.

La inceput am incercat sa analizez geografic initiativa (unele surse dau denumirea de brigada, iar altele chiar de organizatie) si discursul s-a impotmolit in triunghiul geostrategic format de cele trei state participante la initiativa. Ulterior, insa, am incercat sa prind tenta discursului rus in toata tevatura aceasta. Articole in presa au fost o sumedenie, dar pana nu pui totul pe harta politica nu prea reusesti sa creezi o imagine reala a intereselor politice din regiune.

Saptamana trecuta la Bruxelles a fost semnata o scrisoare de intentie pentru crearea unei brigade lituaniano-polono-ucraineana – LITPOLUKRBRIG. Documentul a fost semnat de catre ministrul lituanian al apararii Rasa Jukneviciene, ministrul al apararii ucrainean Valeriy Iwaszczenko si Secretarul de Stat pentru Politica de Aparare al Poloniei Stanislaw Jerzy Komorowski. (Telegrahp.co.uk, Korrespondent.net, Runet.lt, RIA Novosti)

Cum este motivata semnarea initiativei de catre participantii la ea?

Polonia intotdeauna a sustinut aspiratiile Ucrainei de a adera la structurile euro-atlantice si europene. Dat fiind faptul ca astazi sansele Ucrainei de a deveni membra a Aliantei Nord-Atlantice sunt aproape nule, liderii de la Varsovia sunt de parere ca aceasta este o forma de aliniere a armatei ucrainene de standardele occidentale. Pe de alta parte, integrarea Kievului in NATO ar fi indepartat, nesemnficativ, frontierele poloneze de pretentiile politice ale Federatiei Ruse, dar cum acest lucru este imposibil de realizat (anularea amplasarii scutului anti-racheta in Cehia si Polonia), atunci este necesar de a crea un nou proiect in care Kievul sa fie tratat ca partener egal, sporindu-i astfel interesul pentru mentinerea spiritului de aliniere la valorile occidentale. Oficial, insa, scopul declarat al acestei initiative militare este de a contribui la mentinera pacii si intarirea colaborarii militare regionale.

Ministrul lituanian al apararii a declarat ca semnarea acestui document a fost inclusa in pachetul de actiuni pe care cele doua state vecine trebuie sa le intreprinda in cadrul parteneriatului strategic incheiat intre liderii de la Vilnius si Varsovia si va contribui la incurajarea Ucrainei sa progreseze in directia integrarii in Alianta Nord-Atlantica. In acest mod, putem trata acest proces drept o sustinere morala acordata Kievului in disputa cu Moscova in ceea ce priveste aderarea Ucrainei la structurile occidentale.

Pe 18 noiembrie publicatia electroniaca Telegraph.co.uk il cita pe James Sherr, directorul programului Rusia si Eurasia al Chatman House. Acesta declara urmatoarele: „Este un semnal din partea celor trei state semnatare ca Ucraina este o tara care ar trebui sa aiba perspectiva calitatii de membru al NATO.”

De cealalta parte a taberei se claseaza expertii rusi. Acestia sunt de parere ca daca alegerile din Ucraina vor fi castigate de Iulia Timosenko, atunci punerea in practica a prevederilor statutului viitoarei initiative militare regionale nu va intampina mari dificultati, daca, insa, la conducere va veni Viktor Yanukovici, candidatul pro-rus, atunci va fi mai greu sau chiar imposibil de transpus in practica aceasta idee.

Tot ei mai sustin si faptul ca initiativa ar veni din partea conducerii Statelor Unite ale Americii, care incearca sa isi atraga de partea sa state din spatiul ex-sovietic, astfel incat sa isi creeze mecanisme si instrumente eficiente de asigurare a intereselor politice in acest areal, un fel de alternativa a proiectelor militare europene, din care ele sunt excluse. RIA Novosti mai adauga ca, tinand cont de faptul ca SUA au asupra Statelor Baltice o influenta destul de mare, nu este greu sa intelegem cine va controla aceasta organizatie. Este raspunsul amercian la proiectul european de creare a unor forte comune militare, prin care se va elimina treptat influenta Statelor Unite intr-un spatiu pe care altatata il controla.

Ceea ce poate face conducerea Federatiei Ruse in acest moment este sa accelereze procesul de elaborare al Tratatului de Securitate Europeana propus de Dmitrii Medvedev. Acest lucru, transpus pe harta, inseamna eliminarea SUA din calculele noului sistem de securitate europeana care se creioneaza in prezent la Moscova.

Initiativa a fost semnata in inima Europei - Bruxelles

Conform prevederilor documentului semnat la Bruxelles, aceasta brigada comuna va avea drept scop apropierea armatei ucrainene de standardele NATO. Participantii la ea vor lua parte la operatiunile ale NATO, ONU sau UE, iar limba de lucru va fi cea engleza.

Conducerea brigazii va fi gazduita de orasul polonez Liublin. Brigada va numara aproximativ 4,5 mii soldati din Polonia, Lituania si Ucraina, care se vor intruni periodic pentru exercitii militare comune. Controlul activitatilor brigadei va fi efectuat de catre un comitet coordonator, format din reprezentanti ai ministerelor de aparare a celor trei state semnatare. In acest moment incepe etapa de stabilire a conceptelor, prioritatilor, rotatiei conducerii, dar si a modului de organizare si de finantare a activitatii brigazii. La finalul acesteia se va trece la procedura interna de aprobare de catre sefii de stat sau de catre parlamente a statutului organizatiei, dupa cum prevede legislatia interna a fiecarui stat participant.

Amintim aici ca Ucraina participa alaturi de Polonia la operatiuni de mentinere a pacii in Kosovo, in compomnenta grupei multinationale tactice „East” al KFOR. Batalionul format de militarii din Polonia si Ucraina se numeste UcrPolBat.

Continutul intelegerii nu limiteaza alte state doritoare de a adera la aceasta initiativa. Ea este deschisa pentru toti cei interesati de a lua parte la misiunile si exercitiile acesteia.