Bucureștiul meu e mai frumos.... :)

Doar atunci când părăsim, fie și pentru o perioadă scurtă de timp, locul care ne oferă confort sufletesc maxim, percepem cât de mult îi datorăm acestuia și ce conexiune s-a creat între el și mine. Este una dintre acele iubiri cu care nu poți să trișezi. Iubesc Bucureștiul pur și simplu, fără să mă oblige să fac acest lucru. Relația dintre mine și el e firească și de durată. Nu am simțit alt loc după localitatea în care m-am născut ceva mai aproape de mine, decât orașul în care am dorit cel mai mult să revin deja de câțiva ani buni.

Probabil unii se întreabă, ce-mi veni de aduc la această oră ode unui oraș plin de țigani, cum l-au etichetat niște parveniți, coborâți din autocar sau tren la Gara de Nord după prima gură de oxigen trasă în piept. Pentru orice lucru există o explicație. 

Am plecat acum câteva ore din București. Nu o scriu ca să mă laud (unii chiar cer să o fac mai insistent și mai cu mult curaj), ci doar ca să confirm loialitatea față de locul care m-a acceptat pentru ceea ce sunt și pentru modul în care gândesc, fără a mă judeca chiar și atunci când plec pentru o perioadă mai lungă de timp. El e mereu acolo și mă așteaptă, chiar dacă uneori pare bosumflat și se răzbună prin ploi, furtuni și ninsori, care mie nu-mi plac deloc.

Sunt în Sofia, dar ochii și rațiunea nu contenesc să tot facă abuz de comparație ca metodă de analiză. 

Este un oraș verde, dar cu un aer ciudat, străin. Singurul lucru cunoscut sunt literele, care arată direcția, denumirile instituțiilor publice, ale centrelor de cercetare, ale străzilor, semnificația și conținutul cărora le intuiesc, fără să depun prea mult efort. Mi-am amintit involuntar de Tirana, chiar dacă logica și arhitectura este un pic altfel. Nu știu de ce, dar s-a întâmplat... .

Oricum, este prematur să judec numai după câteva ore de prezență fizică aici.

Vom vedea mâine dacă percepția va lua o altă formă, un alt sens, o altă perspectivă.

De un lucru sunt absolut sigură: Bucureștiul e al meu!

Albania – potenţial enorm, responsabilitate....

La începutul lunii noiembrie a anului 2009 am avut ocazia să vizitez Albania. Nu pot să spun „fericita ocazie” sau „plăcerea” de a călători în această ţară balcanică, dar se pare că anumite decizii sunt luate independent de noi.

Articol preluat de CURAJ.NET

Anume aici am făcut a treia vizită în această regiune a Europei, unde am participat la conferinţa anuală a eurotrainerilor, în calitate de membru al Asociaţiei de Instruire şi Informare Europeană din Chişinău.


Piaţa Skandenberg - simbolul unităţii naţionale albaneze. Un coleg spunea: fiecare naţiune îşi are un Ştefan cel Mare... .
Încă din primele clipe am realizat că intuiţia mea nu mă amăgise nici de această dată. Dacă cei din jur savurau imaginile brute ale haosului albanez şi a situaţiei degradante a unei capitale cu ifose europene, amestecate cu peisaje ale munţilor la poalele cărora se închină Tirana în faţa kitch-ului, chipul fetiţei cerşetoare, cu par ca abanosul şi faţa crispată, cauzată de greutatea fratelui pe care-l purta în braţele-i amorţite, m-a trezit! Anume în acel moment am renunţat la gândul de a mai căuta ceva frumos în ţara asta, ceva ce aş putea să duc acasă, fie aceasta o bijuterie de argint, lucrată în Shkodra sau chipul Maicii Theresa înveşnicit pe un boţ de lut ars. În doar câteva ore, timp în care am ajuns de la aeroport la hotel, am reuşit să mă clasez în opoziţie în această ţară.

Nimic nu mi s-a părut interesant: până şi sărăcia lor era mai morocănoasă decât a mea, cea de acasă, gropile din şoselele albaneze mai periculoase, portocalele din curţi, deşi aveau culoarea fructului bine copt, păreau verzi, iar norii negri, care se scurgeau fioroşi asupra capitalei, apăsau pleoapele mai dureros decât o făceau de obicei... .

Deşi am avut cea mai bună proiecţie vizuală asupra oraşului din fereastra camerei Hotelului „Diplomat”, ochiul nu s-a putut bucura din cauza ploii, care a mâzgălit şi mai mult o imagine tristă, în care apăreau mai mult bărbaţi, aşezaţi la mese din plastic alb pe care aşteptau cuminţi pahare cu tărie şi câteva felii de mandarine, de-o parte şi de alta a râului Lana. De fapt este foarte uşor să observi cum pe străzile Tiranei rătăcesc grăbite femeile, iar bărbaţii cu priviri iscoditoare şi pe alocuri mult prea îndrăzneţe, stau adunaţi în grupuri de minim 15 persoane, pierzând din timpul preţios, care în fapt aparţine progresului economic al ţării şi celor câteva sute de milioane de euro pe care ar trebui să îi cheltuiască într-o perioadă de timp nu prea lungă.

Colegilor mei le-a plăcut ce a făcut actualul primar al Tiranei, mie nu. Tirana seamană cu fusta unei ţigănci, colorată intens în culorile curcubeului, fără nicio logică şi bun gust. Un oraş de care şi-au bătut joc nu doar cuceritorii, dar chiar şi albanezii, care acceptă atât de uşor kitch-ul, fără să ţină cont de faptul că ucid şi ultima picătura de eleganţă oferită de felinarele frumos înşiruite de-a lungul Lanei, care străbate oraşul.

Moscheia Ethem Bey şi Clock Tower


Ieşire la mare, munţi, peisaje pitoreşti şi, totuşi, oamenii s-au lăsat copleşiţi şi învinşi de cuceritori. Mai întâi musulmanii, iar mai apoi comunismul.... care din păcate a reuşit să ucidă în câteva decenii mai mult decât Imperiul Otoman în câteva secole... .

Balcanii de Vest între planul B şi planul C...

Despre Uniunea Europeană se spune că era o soluţie economică la o posibilă criză politică: proiectul care a împăcat doi actori rivali Franţa şi Germania – fapt recunoscut de participanţii la viaţa internaţională. Şi dacă acesta este adevărul acceptat de toţi, atunci „emisfera politică” a creierului european a fost trezită din amorţire de Balcanii de Vest, mai exact de conflictele care s-au derulat în ultimul deceniu al secolului XX, care au degenerat chiar sub ochii materiei cenuşii localizată atât de frumos la Bruxelles, Paris sau Luxembourg. Intrusul extern, cunoscut şi sub numele de „Statele Unite ale Americii”, a declanşat procesul natural de apărare al Uniunii Europene, obligând-o să genereze leucocite sub denumirea de PESC şi PESA, dar şi prezenţă tot mai activă în zona sângerândă a continentului european.

În acel moment integrarea europeană nu mai era doar un proces tehnic, prin care candidatul implementa pur şi simplu un acquis comunitar, el s-a transformat într-o decizie politică complexă, prin care Uniunea Europeană îşi calculează nu doar capacitatea de absorbţie a statelor cu un trecut şi o prezenţă continentală europeană. Lucrurile sunt mult mai complicate. Acest actor regional percepe necesitatea de a accepta state noi şi din raţiuni de securitate internaţională.

De ce a trecut Bruxelles-ul peste Balcani?

O analiză superficială a procesului de integrare europeană ne arată cum oficialii Uniunii Europene au gândit în perspectivă. Aceştia au sărit peste Balcani, direct în România şi Bulgaria. Prima impresie lasată de aderarea acestor două state la familia europeană ar fi că Bruxelles-ul a încercat să înghită mai mult decât era capabil, iar frustrarea unor state precum Croaţia, pregătită de aderare de multă vreme, pare logică. În acel moment oficialii europeni au folosit mai mult tactică, decât tehnică politică. De ce? Pentru că astfel, îndepărtau influenţa rusească într-o regiune asupra căreia Moscova mai are pretenţii geopolitice, visând la măreţul „Plan panslavist”.

Deşi, teoretic, state precum Serbia încă mai oferă runde de plecăciuni Kremlinului, arătând recunoştinţă pentru susţinerea în problema Kosovo şi periodicele injecţii financiare pentru „insfrastructură” (niciodată nu se ştie cum din banii destinaţi construcţiei unor coridoare de transport poate să mai apară şi o mică bază militară, mai ales că există declaraţii în acest sens şi la cel mai înalt nivel), practic posibilitatea de a fi acceptată în Marea Familie Europeană este mult mai tentantă. Serbia, ca un copil cuminte ce este, priveşte de jos în sus ce capitală va licita mai mult pentru ea: Moscova sau Bruxelles. Dar aceasta este situaţia Belgradului, care nu este împărtăşită de vecinii săi.

Uniunea Europeană xenofobă?

Un alt candidat la aderare este Albania – oficial este o ţară cu aproximativ 70% din populaţie musulmană şi etichetată drept penultima cea mai săracă ţară din Europa (ultima e Republica Moldova... oficial...). Religia musulmană pare să fie argumentul cu ajutorul căruia UE limitează nu doar spaţiul, dar şi lărgeşte considerabil perioada de aderare a unor potenţiali candidaţi (vezi cazul Turcia, care de peste 50 de ani bate la poarta Europei), ascunzându-se după paravanul oferit de „încălcarea” drepturilor omului. Problema este puţin de altă natură. Deşi Albania are o populaţie majoritar musulmantă, ea nu este o ţară religioasă activă, drept dovadă pot servi numeroasele căsătorii dintre persoanele de religie musulmană cu cele de religie ortodoxă sau catolică. Cauza: regimul comunist din Albania, care a interzis religia, astfel încât ea a avut „privilegiul”de a fi primul stat ateist din lume. Comunismul a ucis tradiţia şi conştiinţa albanezilor... .

Pentru cetăţenii europeni albanezii şi alte popoare din Balcani şi din afara acestora (Turcia) sunt musulmani. Este un stereotip bine înrădăcinat pe bătrânul continent. Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că Uniunea Europeană este xenofobă şi uşor rasistă, lucru care a degenerat în scădere considerabilă a entuziasmului integrării. Uniunea Europeană ar trebui să privească în interiorul său şi să observe atent că nu există state membre perfecte. Atitudinea afişată faţă de statele candidate este mult prea ostilă, consideră populaţia din Balcani. Ele sunt impuse să lupte împotriva Uniunii Europene şi nu să contribuie la întărirea acesteia. Integrarea Balcanilor de Vest în această organizaţie regională ar putea duce la întărirea acestei regiuni, aceasta fiind o altă opinie împărtăşită de majoritatea conducerilor balcanice. Procesul va fi benefic nu doar candidaţilor, dar şi Uniunii. În fond, anume Balcanii de Vest au contribuit la accelerarea procesului de întărire politică a UE.

Dacă planul A cade, există şi planul B, şi planul C

Statele balcanice se tem să nu repete soarta Turciei şi acuză oficialii europeni de impunerea unor standarde duble faţă de ele. Bruxelles-ul nu a exclus niciodată şi posibilitatea de a introduce Balcanii de Vest în Politica Europeană de Bună Vecinătate, ca un posibil Plan B la un eventual eşec al Planului A (semnarea tratatelor de aderare). Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci statele balcanice sunt dispuse să pună în aplicare Planul C. Acesta are la bază modelul Elveţiei – stat care se simte destul de confortabil şi în afara Uniunii Europe.

Deşi problema se reduce doar la alegerea unei variante din cele trei prezentate A, B sau C, Bruxelles-ul trebuie să ia în consideraţie şi un eventual plan D, prin care Federaţia Rusă şi-ar putea plasa tentaculele chiar în membrele Europei. Pretexte sunt destule.

Cineva spunea:

„Când Rusia şi SUA oferă ceva nu poţi refuza, când Uniunea Europeană oferă ceva nu poţi înţelege...”

Orice răbdare are limite, a statelor din Balcanii de Vest în curând poate să se termine şi atunci ofertele externe nu vor putea fi refuzate... .