Se afișează postările cu eticheta triade geostrategice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta triade geostrategice. Afișați toate postările
„Între UE şi Rusia are loc o luptă: UE vrea să-şi impună regulile sale liberale, în timp ce Kremlinul vrea să controleze o parte cât mai mare a industriei energetice europene. Rezultatul este unul constant conflict între petrolul din amonte şi industriile din aval, iar câştigul pare să se încline în favoarea Gazpromului... .” (Michael Sturmer, Putin şi Noua Rusie, pagina 151) Foto: VSTONEFT.RU
Preluat de CURAJ.NET, Basarabeni-Constanta.ro
La sfârşitul lunii decembrie, anul 2009, premierul rus, Vladimir Putin, a dat în exploatare noul Oleoduct „Siberia Orientală – Oceanul Pacific” sau SOOP, care va lega Extremul Orient de pieţele energetice localizate între Asia şi Oceanul Pacific. Oleoductul străbate Siberia din localitatea Taişet şi ajunge în Portul Kozimino.
Experţii ruşi sunt de părere că acest oleoduct este cel mai mare proiect al Rusiei din ultimii zece ani şi va permite diversificarea pieţelor energetice pentru realizarea ţiţeiului de provenienţă rusă. În plus, Moscova va obţine ceea ce şi-a dorit de atâta timp: să fie ea cea care dictează preţul petrolului şi nu occidentalii mofturoşi. Dacă aceştia nu recunosc apartenenţa la valorile europene a Rusiei, atunci liderii de la Kremlin se vor impune prin mijloace economice inclusiv, nerenunţând în acelaşi timp la proiecte politice precum este Tratatul de Securitate Europeană. Anume piaţa asiatică va avea în viitorul apropiat cea mai mare creştere a consumului de resurse energetice, iar ruşii sunt mai precauţi ca niciodată şi îşi multiplice capacitata de a exporta cea mai căutată resursă a momentului.
Albastrul clădirii Gazprom mai tentant decât roşul Kremlinului
Moscova, mai exact Gazpromul, reinventează regulile de joc şi se autovinde Occidentului la valoare adăugată mult mai înaltă decât o făcea recent. Activele pe care le deţine în Belgia, Olanda, Marea Britanie, dar şi alte state europene, North Stream, controlul total asupra gazelor naturale extrase din Tatarstan le permite să transpună în practică sintagma: „Rusia e Gazprom, Gazprom e Rusia!”
Decizia de construire a SOOP a fost luată în anul 2004. SOOP străbate aproape toată Siberia Orientală. Conform publicaţiei electronice Vesti.ru, oleoductul are 2694 de km, iar capacitatea de transport proiectată ajunge la aproximativ 30 mln de tone pe an. Aceeaşi publicaţie mai adaugă că de jumătate din cantitatea de petrol care va trece prin acest oleoduct va beneficia China, dar acest lucru va deveni posibil după ce artera care duce spre această ţară asiatică va atinge horatul chinez. Lucrările la această arteră încă nu au fost finalizate.
Preţul capriciului energetic
Dată fiind importanţa proiectului pentru oficialii de la Kremlin, dar mai ales mărimea acestuia, trebuie să menţionăm că perioada de lucru asupra lui a fost relativ scurtă. Probabil una din cauzele reuşitei construcţiei într-o perioadă atât de scurtă se datorează dragostei fostului preşedinte rus, Vladimir Putin faţă de Rusia, dar mai ales a celei faţă de petrol şi puterea pe care o produce la turaţii maxime deţinerea lui. Premierul rus consideră că Oleoductul SOOP va fi unul din instrumentele care va contribui mult la scoaterea din criză a economiei ruseşti, mai ales că petrolul din Siberia Orientală este de o calitate superioară celui de tip Urals, adaugă Vesti.ru.
Cheltuielile pentru Oleoduct au ajuns la 360 mlrd de ruble ruseşti sau aproximativ 12 mlrd de dolari SUA, iar portul Kozimino a costat bugetul rus 60 mlrd ruble ruseşti sau 1 mlrd de dolari SUA. Ca tabloul să fie şi mai clar, trebuie să menţionăm aici că preţul de capitalizare a întregului Gazprom la finele anului 2007 constituia aproximativ 230 mlrd de dolari SUA, ceea ce înseamnă că această companie este lider de piaţă, iar cumpărarea acţiunilor ei poate aduce profit considrabil deţinătorilor. Paralel cu Asia-Pacific, Gazpromul făcea investiţii în Marea Britanie şi chiar şi în Statele Unite ale Americii.
Ofertă petrolieră contra putere
Nefiind primită la masa occidentalilor, ruşii au înţeles că modalitatea optimă de a acţiona în interes „naţional” este să negocieze livrarea petrolului către statele membre ale Uniunii Europene în manieră bilaterală. Astfel ruşii se pot impune mult mai uşor în faţa cetăţenilor europeni. În plus, ei refuză constant să ratifice Carta Energetică Europeană, deoarece acest document iar impune să trateze consumatorul european în manieră responsabilă.
Kremlinul refuză să ratifice probabil cel mai important document capabil să reglementeze cadrul de securitate energetică. În schimb impun într-o manieră insistentă un Tratat de Securitate Europeană. Pragmatismul şi reţinerea faţă de conţinutul lui nu-i întristează prea mult pe ruşi. Aceştia îşi deschid prin SOOP drumul către o altă piaţă cu perspective de dezvoltare viitoare, ceea ce face ca liderii de la Kremlin să se simtă confortabil, cel puţin până nu a fost găsită o sursă de enegie alternativă petrolului. Acesta este momentul în care experţii occidentali realizează cât de importantă este Federaţia Rusă, iar „... europenii îşi vor da seama că accesul lor la energie nu este doar o problemă care implică conducte şi preţuri, dar şi politici şi putere...”, după cum sublinia Michael Sturmer în cartea citată la începutul analizei.
Dacă în prezent putere înseamnă resurse energetice, atunci ruşii au asigurat statutul de „mare putere” pentru încă cel puţin 50 de ani... .
Experţii ruşi sunt de părere că acest oleoduct este cel mai mare proiect al Rusiei din ultimii zece ani şi va permite diversificarea pieţelor energetice pentru realizarea ţiţeiului de provenienţă rusă. În plus, Moscova va obţine ceea ce şi-a dorit de atâta timp: să fie ea cea care dictează preţul petrolului şi nu occidentalii mofturoşi. Dacă aceştia nu recunosc apartenenţa la valorile europene a Rusiei, atunci liderii de la Kremlin se vor impune prin mijloace economice inclusiv, nerenunţând în acelaşi timp la proiecte politice precum este Tratatul de Securitate Europeană. Anume piaţa asiatică va avea în viitorul apropiat cea mai mare creştere a consumului de resurse energetice, iar ruşii sunt mai precauţi ca niciodată şi îşi multiplice capacitata de a exporta cea mai căutată resursă a momentului.
Albastrul clădirii Gazprom mai tentant decât roşul Kremlinului
Moscova, mai exact Gazpromul, reinventează regulile de joc şi se autovinde Occidentului la valoare adăugată mult mai înaltă decât o făcea recent. Activele pe care le deţine în Belgia, Olanda, Marea Britanie, dar şi alte state europene, North Stream, controlul total asupra gazelor naturale extrase din Tatarstan le permite să transpună în practică sintagma: „Rusia e Gazprom, Gazprom e Rusia!”
Decizia de construire a SOOP a fost luată în anul 2004. SOOP străbate aproape toată Siberia Orientală. Conform publicaţiei electronice Vesti.ru, oleoductul are 2694 de km, iar capacitatea de transport proiectată ajunge la aproximativ 30 mln de tone pe an. Aceeaşi publicaţie mai adaugă că de jumătate din cantitatea de petrol care va trece prin acest oleoduct va beneficia China, dar acest lucru va deveni posibil după ce artera care duce spre această ţară asiatică va atinge horatul chinez. Lucrările la această arteră încă nu au fost finalizate.
Preţul capriciului energetic
Dată fiind importanţa proiectului pentru oficialii de la Kremlin, dar mai ales mărimea acestuia, trebuie să menţionăm că perioada de lucru asupra lui a fost relativ scurtă. Probabil una din cauzele reuşitei construcţiei într-o perioadă atât de scurtă se datorează dragostei fostului preşedinte rus, Vladimir Putin faţă de Rusia, dar mai ales a celei faţă de petrol şi puterea pe care o produce la turaţii maxime deţinerea lui. Premierul rus consideră că Oleoductul SOOP va fi unul din instrumentele care va contribui mult la scoaterea din criză a economiei ruseşti, mai ales că petrolul din Siberia Orientală este de o calitate superioară celui de tip Urals, adaugă Vesti.ru.
Cheltuielile pentru Oleoduct au ajuns la 360 mlrd de ruble ruseşti sau aproximativ 12 mlrd de dolari SUA, iar portul Kozimino a costat bugetul rus 60 mlrd ruble ruseşti sau 1 mlrd de dolari SUA. Ca tabloul să fie şi mai clar, trebuie să menţionăm aici că preţul de capitalizare a întregului Gazprom la finele anului 2007 constituia aproximativ 230 mlrd de dolari SUA, ceea ce înseamnă că această companie este lider de piaţă, iar cumpărarea acţiunilor ei poate aduce profit considrabil deţinătorilor. Paralel cu Asia-Pacific, Gazpromul făcea investiţii în Marea Britanie şi chiar şi în Statele Unite ale Americii.
Ofertă petrolieră contra putere
Nefiind primită la masa occidentalilor, ruşii au înţeles că modalitatea optimă de a acţiona în interes „naţional” este să negocieze livrarea petrolului către statele membre ale Uniunii Europene în manieră bilaterală. Astfel ruşii se pot impune mult mai uşor în faţa cetăţenilor europeni. În plus, ei refuză constant să ratifice Carta Energetică Europeană, deoarece acest document iar impune să trateze consumatorul european în manieră responsabilă.
Kremlinul refuză să ratifice probabil cel mai important document capabil să reglementeze cadrul de securitate energetică. În schimb impun într-o manieră insistentă un Tratat de Securitate Europeană. Pragmatismul şi reţinerea faţă de conţinutul lui nu-i întristează prea mult pe ruşi. Aceştia îşi deschid prin SOOP drumul către o altă piaţă cu perspective de dezvoltare viitoare, ceea ce face ca liderii de la Kremlin să se simtă confortabil, cel puţin până nu a fost găsită o sursă de enegie alternativă petrolului. Acesta este momentul în care experţii occidentali realizează cât de importantă este Federaţia Rusă, iar „... europenii îşi vor da seama că accesul lor la energie nu este doar o problemă care implică conducte şi preţuri, dar şi politici şi putere...”, după cum sublinia Michael Sturmer în cartea citată la începutul analizei.
Dacă în prezent putere înseamnă resurse energetice, atunci ruşii au asigurat statutul de „mare putere” pentru încă cel puţin 50 de ani... .
Pe 10 decembrie 2009 a fost anuntata crearea unei Comisii care va purta numele “The Euro-Atlantic Security Initiative” - Initiativa de Securitate Euro-Atlantica. Astazi, aceasta Comisie si-a inceput oficial activitatea. Presedintia acesteia va fi asigurata de trei somitati ale lumii diplomatice: Wolfgang Ischinger, vice-ministru al afacerilor externe al Germaniei in perioada 1988 – 2001, apoi ambasador la ONU intre 2001 – 2006, Igor Ivanov, ministru al afacerilor externe al Federatiei Ruse in perioada 1998 – 2004 si Sam Nunn, senator din partea statului Georgia, presedinte al Comisiei pentru Activitati Militare a Senatului Statelor Unite ale Americii. (The Moscow Times, Carnegie Endowment for International Peace, News.Werd.ru). Foto: The Moscow Times
Securitatea internationala – acesta pare sa fie domeniul cel mai sensibil pentru cele trei state care au reusit sa puna bazele unei noi Comisii Internationale “The Euro-Atlantic Security Initiative”, numita scurt EASI, creata special pentru a elabora parametrii incluzivi ai sistemului de securitate euro-atlantica al secolului XXI. Responsabilitatea pentru situatia actuala, in care riscul de escaladare a unor conflicte mai vechi, dar si de aparitie a unor amenintari noi, apatine tuturor partilor implicate. Iata de ce este nevoie de a elabora o noua modalitate de abordare a acestora, inclusiv de a crea un nou mod de regandire a solutiilor atat de necesare redefinirii arhitecturii de securitate. Este o provocare care necesita implicate transatlantica, fara a exclude partea ruseasca, sunt de parere cei trei co-presedinti ai EASI.
Rationamentul care a stat la baza crearii acesteia il constituie fragilitatea securitatii europene, argumentata si de faptul ca Europa nici dupa 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului nu a reusit sa puna in aplicare un model concret de securitate, capabil sa elimine posibilitatea reaparitiei unor conflicte teritoriale sau de alta natura in Europa, astfel incat sintagma “unita si libera” sa devina o realitate.
Initiativa de creare a acestei comisii internationale aproape coincide cu perioada de aparitie a textului Tratatului de Securitate Europeana, idée care apartine actualului presedinte rus, Dmitrii Medvedev, documentul fiind publicat pe 29 noiembrie 2009 la Moscova si trimis spre consultare oficialitatilor europene. Desi in mass-media nu se fac referiri la ambele evenimente in acelasi timp, impresia generala lasata atat de textul Tratatului de Securitate Europeana, cat si de scopul Initiativei de Securitatea Euro-Atlantica exprimat de co-presedintii acesteia este ca cele doua actiuni sunt complementare si absolut necesare pentru trasarea unor noi linii directoare pentru arhitectura europeana.
Rusii insista asupra faptului ca Europa Unita are nevoie de ajutor in aceasta directie, dar in realitate ei nu doresc decat recunoasterea propriei utilitati pentru design-ul noilor concepte de securitate euro-atlantica. Daca initial autorul ideii de elaborare a Tratatului de Securitate Europeana a oferit impresia ca este un proiect cu destinatie exclusiv europeana, atunci textul lui face apel nu doar la statele membre ale Uniunii Europene, dar si catre organizatiile cu vocatie universala si chiar regionala, neexceptand NATO. A exclude Federatia Rusa din planurile de securitate este o greseala majora, care ar putea destabiliza si mai mult relatia Moscovei cu Occidentul, aceasta fiind pozitia comuna a celor trei co-presedinti ai Comisiei noi create, pe care o prezinta in momentul lansarii EASI. Redefinirea rolului Federatiei Ruse in acest spatiu este la fel de importanta ca si design-ul noii arhitecturi desecuritate europeana.
In conformitate cu discursul oficial de prezentare a EASI, reiese ca aceasta va privi si va analiza securitatea euro-atlantica dintr-o perspectiva mult mai elaborata, incluziva si nu excluziva, cu ajutorul careia vor fi studiate nu doar cauzele care pot provoca tulburari in diferite societati, dar vor fi analizate si sursele ce le provoaca. Initiativa de Securitate Euro-Atlantica are misiunea grea de a gasi acea solutie pentru depasirea crizei diplomatice dintre Federatia Rusa si Georgia, care continua sa destabilizeze situatia din Caucaz ca urmare a conflictului ruso-georgian din luna august 2008. De asemenea, membrii comisiei si-au stabilit drept prioritate elaborarea unui algoritm avansat de colaborare intre diferite organizatii regionale cu atributii in domeniul securitatii, astfel incat misiunile locale ale acestora sa devina cu adevarat eficiente.
Misiunea Comisiei este de a crea arhitectura institutioanala a securitatii europene, astfel incat sa includa treptat Statele Unite ale Americii, Europa, Rusia, dar si alti actori vecini ai acestora: Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Moldova, Belorusia in acest sistem de securitate europeana, care are drept scop final crearea unui spatiu economic comun intre acestea.
Printre membrii acesteia vom gasi reprezentanti din state precum: Rusia, Germania, Statele Unite ale Americii, Franta, Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Armenia. EASI va avea statut de organizatie internationala independenta, care poate sa atraga in activitatile sale experti din intreg spatiul euro-atlantic. De asemenea, ele vor colabora si cu alte organizatii similare, comitete parlamentare, persoane interesate, ministere ale afacerilor externe si ministere de aparare, astfel incat sa fie asigurata o cooperare intr-o maniera reusita pentru atingerea tuturor obiectivelor si misiunii prestabilite.
De cateva zile citesc stiri enervante. Sunt atat de enervante incat nu reusesc sa scriu nimic. Vinovatii: Medvedev, Putin, Yushcenko, rusii, ucrainenii, gagauzii, moldovenii... . TOTI!!! Au devenit atat de enervanti incat iti sta mintea in loc atunci cand vezi aberatiile pe care le posteaza agentiile de stiri.
Am inceput acest blog cu o serie de articole dedicate "revolutiei twitter-ilor" de la Chisinau din luna aprilie curent, in care incercam sa imi explic mai mult mie miza si rationamentul acelor evenimente ( aprilie: Pentru ce Moldova serveste drept scop? Pentru ocuparea viilor moldovenesti?).
De ce mi-am adus aminte de aceste lucruri? E simplu! Am dat astazi cu ochii peste un inteviu oferit presei de la Chisinau de Petru Bogatu. Poate ca eu gresesc, dar citindu-l am realizat ca aproape fiecare fraza spusa de acesta putea fi contraargumentata si asta din cauza ca mie mi se pareau deja fumate lucrurile mentionate de Domnul Bogatu. Iata si articolul:
“Comentatorul politic Petru Bogatu a spus pentru Imedia cu referinţă la recenta declaraţie a Bungestagului german că „semnalul de susţinere” trimis de parlamentarii germani este unul „credibil şi foarte serios”, deoarece „semnatarii mesajului reprezintă toate forţele din parlamentul german”. „Pe de altă parte, acest mesaj nu este deloc surprinzător. Dacă urmărim atent reacţiile atât ale opiniei publice internaţionale, dar şi ale factorilor politici europeni şi americani, vom constata un interes cu totul deosebit, chiar neobişnuit, pentru Republica Moldova, lucru pe care anterior nu-l remarcam.
Mă refer şi la atenţia cu care a fost urmărită Republica Moldova în campania electorală, dar mai cu seamă ulterior. Am avut impresia că posibilitatea unei succesiuni la putere în Chişinău a surprins plăcut comunitatea internaţională. /…/ Se întrezăreşte o anumită accentuare a rivalităţilor geopolitice pe plan european, în zona fostului teritoriu sovietic. Ca ultim exemplu în acest sens avem declaraţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev cu privire la Ucraina. Pe zi ce trece, Moscova pare tot mai hotărâtă să nu permită o implicare mai pronunţată a Occidentului în spaţiul ex-sovietic.
Privind lucrurile din acest unghi, putem spune că Republica Moldova trezeşte acum mai mult interes pe plan european şi occidental şi prin asta se explică şi disponibilitatea Uniunii Europene, SUA, FMI să acorde asistenţă financiară Chişinăului, în cazul crearării unei coaliţii de guvernare democratice. Concluzionând, putem spune că, probabil, după alegerile din 29 iulie, semnificaţia geopolitică a Republicii Moldova a crescut şi, oricât ar părea de paradoxal, acest interes faţă de Republica Moldova a crescut şi datorită politicilor iresponsabile ale guvernării comuniste care prin oscilaţii politice şi geopolitice extrem de riscante a reuşit să enerveze partenerii noştri din Occident”, a spus Petru Bogatu.”
Sursa: HOTNEWS.
Acum ar fi firesc sa ma intrebati: ce nu-ti convine? Mie mi-ar conveni ca toate cele spuse in interviu sa fie si adevarate, dar sunt tentata sa ma opun anumitor lucruri.
Reactiile Parlamentului german…, ale opiniei publice internationale…, ale factorilor europeni si americani… . Pai sa ne aducem aminte cum au reactionat acesti “factori” inainte si dupa alegerile din 05 aprilie 2009. SUA – o singura declaratie in congres, UE – o sumedenie de rezolutii dupa vreo zece zile de la consumarea evenimentelor … si tot degeaba… pentru ca autoritatile de la Chisinau se vor gandi la mesajul expus in ele si se vor mai gandi si daca le vor lua in consideratie sau nu, OSCE – mai intai cu surle si trambite anunta alegeri corecte si democrate, iar mai apoi, cate unul, observatorii, sub protectia anonimatului, incep sa recunoasca ca de fapt nu prea mai este democratie pe la Chisinau. De fapt pentru mine OSCE nici nu este “factor” international. OSCE-ul este doar “fluerul” cu care ne incanta ca sa dansam Moscova. Mai sunt alti factori pe care i-am uitat? Ah da… Bundestagul german… care este si el in campanie… .
Da, Domnule Bogatu, de atentie am avut parte, dar post-mortem si post-lovituri prin subsoluri, dar mai ales post-revolutie in Iran. S-au gandit ei oare, “factorii” ca moldovenii ar putea sa-i inspire si pe altii atat de mult? S-au gandit, dar iarasi post-… . In campania electorala nu prea s-au roit in jurul nostru factorii de decizie internationali… ma refer la cea din primavara, nu aceasta care tocmai s-a consumat.
Rivalitatea geopolitica… . Exista: intre Moscova, Bruxelles si Washington – uite si triada geopolitica pe care eu o observ de ceva timp, inspirata de Bzerzinski. Si iarasi Moscova este latura, iar Bruxelles-ul si Casa Alba formeaza unghiul. Si uite ca dupa 05 aprilie curent Kremlinul s-a vazut obligat sa largeasca latura, astfel incat sa reuseasca sa faca fata unghiului tot mai mare al triadei (a se vedea articolul Geometria puterii - …. si Noiii Balcani mondiali…).
Rivalitate geopolitica… din cauza ultimei declaratii a lui Medvedev… cu privire la Ucraina… .
Iata si raspunsul pentru care am primit atata atentie de la “factori” – Ucraina! Acum ceva timp eram tentati sa credem ca daca Ucraina adera la NATO, atunci nu mai este cale lunga pana la integrarea acesteia in Uniunea Europeana si astfel ne va cuprinde si pe noi valtoarea europenizarii. Cat de mult s-au mai straduit rusii sa isi tina fratii cuminciori langa ei, cat de mult le-au mai dat peste cap, ca sa le provoace amnezia integrarii si uite ca moldovenii apar pe post de dus cu apa rece… . Ce nesimtiti am fost… ca am incercat sa ne revoltam impotriva stapanului…, ce nesimtiti am fost... ca ne-am dorit propria revolutie…, ce nesimtiti am fost... ca nu mai vrem comunism… . Si Moscova va fi hotarata: ea nu-si permite sa iasa din geometria puterii continentale europene, ecuatia ii este prea scumpa, prefixul “eur” care sta inaintea “asiei” este prea tentant, daca il pierde se spulbera visul panslavismului si al eurasianismului… al eurasianismului nu asianismului… .
Iar Medvedev - ursul mare, cum ii spun eu, sta si se gandeste: mai candidez pentru un nou mandat prezidential sau mi-a fost destul sa ma dau mare la Kremlin? Uite aici dileme… nu la noi… .
PS: in cuvantul "Ucraina" sunt ascunse cateva link-uri care fac referinta la ultimele retorici dintre Kiev si Moscova ;)
Mai puţin cunoscut [cel puţin publicului de la noi] decât Henry Kissinger, mai puţin dezbătut decât Huntington, Fukuyama sau Hardt & Negri ori Noam Chomski, Zbigniew Brzezinski rămâne o figură care şi-a păstrat prospeţimea mai bine de patru decenii.
[Ca ilustrare a statului său de second best comparativ cu Kissinger am fost surprins să aud de la nişte tineri polonezi că nu auziseră de el. Pentru mine Papa Iona Paul II, fraţii Wachowski, Marie Curie şi Zbigniew Brzezinski sunt mărci extreme de vizibile ale Poloniei în secolul XX. În altă ordine de idei, Word-ul meu are un sistem de corectare în engleză. Programul recunoaşte numele de Henry Kissinger dar îl subliniază drept greşeală pe cel al lui Brzezinski]. Studiile sale mi-au lăsat impresia de a fi un mix între accesibilitate şi complexitate. Deşi complexe şi seducătoare, cărţile lui Brzezinski nu au nici masivitatea altor autori, nici nu prezintă adâncimea istorică a unui Morgenthau, Aron, Paul Kennedy sau elaborarea vreunei teorii în domeniu precum Robert Gilpin, Michael Doyle ori James Rosenau. Ele oferă în schim o idee perenă care se modulează flexibil pe evenimentele succesive. Ideea bunului hegemon. Într-un fel sau altul mai toate lucrările sale sunt marcate de crezul că America reprezintă [în ciuda imperfecţiunilor inerente oricărui lucru omenesc] cel mai în măsură hegemon de a exercita o dominaţie luminată asupra întregului sistem internaţional. Prin manifesul insituţiilor democratice, ale îmbinării dinte moralitate şi capitalism, supremaţie militară şi tehnologică , America este statul cel mai în măsură să împreuneze conducerea cu moralitatea în gospodărirea relaţiilor dintre statele mapamondului.
Pentru Kissinger balanţa de putere şi raţiunea de stat sunt scopuri în sine. Rolul lor, imperfect de multe ori în contradicţie cu morala reflectă o lume sub-optimală în care suntem invitaţi să cerem mai degrabă stabilitatea decât pacea şi echitatea. La Brzezinski realpolitikul nu este un scop în sine ci doar un mijloc vremelnic pentru a realiza securitatea colectivă. Un joc nenul în care dominaţia americană poate asigura un câştig pentru fiecare. Eclipsată de Fukyama , opera lui Brzezinski, în cele mai senine ipostaze ale sale descrie propriul sfârşit al istoriei. O lume în care devoluţia monarhului strategic american lasă locul unei multipolarităţi responsabile şi paşnice. Multipolaritate care la rândul ei se estompează prin dispariţia statului şi apariţia unor organisme multinaţionale care să preia rolul guvernelor clasice. Nu este neapărat grădinea Edenului dar este tot ceea ce putem cere de la sumbrul şi cenuşiul realpolitik!
Pentru cei care au citit Marea tablă de şah, Triada geostrategică este o aprofundare a tezei anterioare. Amestec inedit de geopolitică şi liberalism transnaţional, cele două cărţi, la distanţă de câţiva ani redau reflecţiile necesare oricăruiguvern american care trebuie să găsească un cod diplomatic cât mai iscusit pentru a menţine supremaţia americană. Cartea se concentrează în jurul celor trei mari jucători strategici eurasatici: Europa, Rusia, China alături de actorii secundari: Japonia, India, Turcia sau statele central-asiatice.
Relaţia cu China este pusă prima pe tapet. Prezumată drept următorul hegemon internaţional China trebuie să beneficieze de o atenţie cuvenită.
“China este prea mare pentru a fiignorată, prea veche să nu fie respectată, prea slabă pentru a nu fi tratată cu înţelegere şi prea ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea” [p.19]. În ceea ce priveşte relaţiile sino-americane, Brzezinski, aici ca şi în alte locuri se grăbeşte să înlăture teama că Republica Populară va deveni prea curând înlocuitorul Statelor Unite la conducerea lumii. O teamă asemănătoare celei din anii ’80-’90 legată de Japonia. Deşi prezintă o capacitate nucleară de descurajare, China nu are capacitatea militară, ca să nu mai vorbim de cea economică Europei şi Americii. În Marea tablă de şah, fostul Secretar de Stat pune mai mult decât aici accentual pe problemele interne ale Chinei. O ţară care s-ar putea confrunta cu mişcări interne pentru mai multă libertate va avea greutăţi în a-şi canaliza energiile spre obţinerea statutului de superputere. Cheia relaţiilor dintre Washington şi Beijing este că nu se restrânge doar la ele două. În joc mai apar Taivanul, Japonia, India şamd. În echilibristica diplomaţiei din Pacific, SUA trebuie să aibă grijă să nu neglijeze nici relaţiile sale cu Taivanul şi nici pe cele cu Japonia. Ostilitatea sino-niponă are rădăcini vechi şi deci un viitor fertil. Teama de a Chină mare şi ostilă poate determina Japonia fie să devină mai apropiată de America fie să încerce să se autonomizeze militar. SUA trebuie să evite o asemenea escaladare a evenimentelor care ar complica poziţia sa internaţională înzecit. Menţinerea unui dialog între cele două culturi vechi şi naţiuni ambiţioase trebuie să fie scopul inteligenţei diplomatice americane. Nici chestiunea Taivanului nu trebuie neglijată. Deşi relaţia cu micul stat nu poate să treacă înaintea relaţiei cu Beijingul, Tivanul poate fi un punct de presiune, arată Brzezinski, deşi nu foarte explicit. Taivanul este un foarte bun exemplu de creştere economică şi înflorire democratică. O bună dovadă că democraţia este compatibilă culturii chineze şi o chezăşie a transformării Chinei în viitor. Pentru a mulţumi China şi a o îndrepta spre un statut regional paşnic, SUA trebuie să aibă grijă să o integreze în cât mai multe foruri asiatice. Relaţia cu Europa este cel mai important contact al Americii în lume:
“America şi Europa servesc împreună ca axă de stabilitate globală, locomotiva economiei mondiale şi conexiunea capitalului intelectual precum şi inovaţia tehnologică.” [p.57]
Privit drept cel mai filo-european realist american Brzezinski crede într-o Europă mai sudată, chiar dacă se arată sceptic în privinţa respectivă. Tranşant, pentru el Europa este doar un protectorat american- afirmaţi ce rezidă în dimensiunea geopolitică a analistuui american. Timothy Garton Ash, citat în paginile cărţii, respinge afirmaţia. Binomul Marte-Venus, folosit pentru a descrie relaţiile euro-americane este seducător şi simplificant dar ratează o serie de nuanţe şi consecinţe. Deşi este clar în inferioritate faţă de SUA, Europa [în măsura în care o vedem ca pe un monolit] şi-a dezvoltat în timp o serie de capacităţi militare. De la data scrierii textului, Bruxelles-ul a avansat şi deja diferite acţiuni militare, poliţieneşti şi de patrulare a frontierelor se află pe meridianele lumii [ex.: Althea, Concordia etc]. Apoi, unele dintre statele sale [Franţa, Marea Britanie] sunt state cu potenţial nuclear. Afirmaţia că Europa este lipsită de “pasiunea ideologică” şi de “loialitatea civică” a Părinţilor fondatori americani ar trebui văzută ca un semnal de alarmă. O Europă prea slabă militar nu va putea fi decât un critic complexat al partenerului său atlantic în marele vals geostrategic. America ar trebui şi ea, după cum sunt se acord la unison Brzezinski şi Ash să impulsioneze edificarea unei identităţi europene mature pe plan militar.
În ceea ce priveşte Rusia, al treilea gigant eurasian, prezintă poate aspectul el mai problematic. Oscilând între mai multe frecvenţe diplomatice, Rusia se zbate între eluarea statului imperial şi un dialog cordial cu Occidentul. Posibilitatea de a jongla în balanţa de putere atât cu Vestul cât şi cu China ori India impune diplomaţiei americane deţinerea unui seismograf sensibil. SUA trebuie să aibă grijă să integreze Rusia într-un dialog constructiv astfel încât aceasta să se mulţumească cu un statut postimperial. Scrisa înainte de 11 septembrie textul lui Brzezinski nu încapsulează şi problemele pe care fluxul de gaze din Rusia îl ridică Occidentului. Dintre toate marile state cu ambiţii imperiale, supra-regionale Rusia s-ar înscrie mai degrabă în reflecţia asupra balanţei terorii, decât în cea a puterii. Înarmată nuclear, dar cu echipament învechit, cu o populaţie cât Japoniei şi mai mică decât a Pakistanului Rusia este o ţară cu mari probleme la capitolul social şi economic. Venirea lui Putin a readus întrucâtva tema unui imperialism după Imperiu bazat pe specularea insecurităţii energetice occidentale- armă strategică în jocul subnuclear al puterii. Dacă în anii ’80 Rusia ea etichetată drept o Voltă Superioară cu arme atomice, azi ea ar putea fi mai bine descrisă drept o Venezuelă sau Arabie Saudită cu arme atomice.
Scrisă înainte de 11 septembrie şi de startul administraţiei Bush II, [ca dealtfel şi “Are America nevoie de o politică externă?” a lui H.Kissinger] lucrarea creionează un tablou strategic motivat de nostalgia lumii de secol XIX. Fin analist Brzezinski se concentrază totuşi prea mult pe acţiunile marilor puteri şi se arată prea puţin interesat de zgomotul de fond al restului sistemului internaţional. Cel puţin în lucrarea de faţă, prea marele său ataşament faţă de moştenirea geopoliticii clasice – gambitul eurasiatic [Haushofer şi Nicholas Spykman]-este oarecum dezamăgitoare. Poate ar fi fost mai cuprinzătoare o lucrare dedicată statelor ratate, pe care Brzezinski le considera drept problema principală a SUA după Uniunea Sovietică [Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000].
Ceea ce am apreciat la cărţile lui Brzezinski a fost structura lor măiestrită şi totuşi didactică [un text suplu şi diafan dublat de note de subsol substanţiale şi bine documentate]. Dualitate care reflectă înmănuncherea dintre practician şi teoretician precum şi dintre multiplele feţe ale diplomatului. Căci el nu se revelă niciodată în totalitatea sa prin scris. Dincolo de raţionamentele sale de şahist, mai rămâne mult de spus despre el printre rânduri. Să fim înţeleşi, Brzezinski nu este un nevinovat! Ca unul care orbitează în cercurile de sus ale puterii acţiunile sale au numeroase conotaţii, bune şi obscure, pentru a fi la fel ca şi el diplomaţi! Un adept al ofensivei faţă de URSS, Brzezinski a fost implicat în sprijinirea talibanilor împotriva regimului comunist [http://www.youtube.com/watch?v=kYvO3qAlyTg].[1] Lucru pe care dealtfel l-a şi recunoscut în faţă unei pulicaţii franceze în 1998- un rău necesar pentru a învinge ceea ce considera a fi Răul suprem: comunismul. Este ceva simlar între viaţa sa şi cea a lui William III de Orania care după numeroase eforturi de a-i rezista lui Ludovic XIV reuşeşte în calitate de rege al Angliei. Sau, mai aproape de realitate viaţa sa are ceva paralel cu Papa Ioan Paul II. Precum Iosif din Biblie, cei doi polonezi au contribuit semnificativ la îngenuncherea rivalului rusesc/bolşevic ca membri în poziţii cheie ai altor state. În condiţiile în care SUA are partea sa de vină la susţinerea unor regimuri criminale, retorica sa frumoasă apare puţin falsă şi neadecvată. Tactica pământului pârjolit la scară mondială [prin susţinerea regimurilor criminale din anii Războiului Rece] a contribuit la stagnarea economică a numeroase zone din lume. Terorismul şi statele ratate pe care le percepem după 1990 sunt acel portret al lui Dorian Gray ce poartă amprenta trecutului. Revenind la omul de stat: puterea implica responsabilitate, iar responsabilitatea nu coincide mereu cu morala privată. Judecarea celor care deţin puterea pare să depindă de instanţa care judecă. Dacă există o Providenţă ei s-ar putea să fie obligaţi să plătească. Dacă nu, eficienţa pare să fie singura măsură.
[1] Vezi şi Christian P.Sherrer, Ethnicity, nationalism and violence, p.66, http://books.google.com/books?id=6NnchlGT3nEC&pg=PA66&dq=zbigniew+brzezinski+cia+boast+afghanistan&sig=ACfU3U3BGYYHEdkJUmuwxZffhFn-0V7u2A;
Zbigniew Brzezinski: How Jimmy Carter and I Started the Mujahideen, Interview of Zbigniew Brzezinski Le Nouvel Observateur (France), Jan 15-21, 1998, p. 76; Ex-Security Chief Brzezinski's Interview makes clear: The Muslim Terrorist Apparatus was Created by US Intelligence as a Geopolitical Weapon, 6 September 2004,
http://www.emperors-clothes.com/interviews/brz.htm;
http://azer.com/aiweb/categories/magazine/34_folder/34_articles/34_brzezinski.html
Autor: SILVIU PETRE
Articol preluat de pe BOOKBLOG.RO
Acest articol il supun unei dezbateri publice deschise. El va fi construit din cateva postari. Astept criticile Dumneavoastra la Comentarii.
INTRODUCERE
Dacă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea Balcanii de Vest, cu profundele lor probleme politice, etnice, militare şi economice, au ţinut opinia publică internaţională cu privirea aţintită asupra evenimentelor care se derulau în regiune, astăzi alte procese, alte fenomene şi cu totul alte regiuni par să aducă emoţii experţilor în relaţii internaţionale. Administrarea unei noi regiuni geopolitice a devenit brusc importantă pentru specialiştii în politică externă. Aceasta a intrat în vizorul consacratei déjà triade Statele Unite ale Americii – Uniunea Europeană – Federaţia Rusă. Deşi, s-ar părea că noii Balcani Mondiali, adică Asia Centrală, a fost mereu în atenţia “hegemonului”, oricare ar fi fost acesta, abia în ultimul deceniu şi-a adjudecat discuţiile în cadrul celor mai importante forumuri internaţionale. Zbigniew Brzezinski, fin cunoscător al pretenţiilor geopolitice de ambele părţi ale Atlanticului, şi nu numai, scria în prefaţa lucrării care l-a consacrat în rândul celor mai apreciaţi specialişti din relaţiile internaţionale:
“Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostrategia – administrarea strategică a intereselor geopolitice… . Eurasia este centrul lumii şi acela care controlează Eurasia controlează lumea.”[1]
Demersul acestei cercetări nu va fi orientat doar spre studierea raporturilor geopolitice ruso-americano-europene. Ea se doreşte a fi un studiu mai amplu, pentru ca la finalul acestuia să identificăm statul central-asiatic care ar putea să preia rolul de lider, capabil să asigure conservarea regiunii nu doar din punct de vedere religios, dar şi pentru promovarea Asiei Centrale în calitate de centru de putere unitară regională. Asistăm la transpunerea unei triade geopolitice, formată din Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană din Balcanii de Vest în Asia Centrală. Acest lucru se întâmplă nu din cauza diminuării rolului primilor ca zonă cu miză geopolitică importantă, ci datorită faptului că noii Balcani Mondiali, în afara de situaţia geografică propice, dispun de importante resurse de hidrocarburi, care în condiţiile creşterii continue a consumului economic vor asigura celui ieşit învingător din această cursă o dezvoltare economică continuă.
Lipsa unui actor statal central-asiatic, capabil să îşi asume rolul de forţă motrice a regiunii, nu poate decât să sporească pretenţiile hegemonice ale oricărui participant al triadei geopolitice, deja formate în acest spaţiu. În această ordine de idei, evenimente ca cele derulate în luna august 2008, vor mai exista. Războiul ruso-georgian poate să reprezinte doar începutul unei noi lupte diplomatice, politice şi chiar militare pentru obţinerea supremaţiei în Asia Centrală.
Triada geostrategică Uniunea Europeană – Statele Unite ale Americii – Federaţia Rusă
O triadă reprezintă o grupare a trei entităţi, care au elemente, caracteristici sau proprietăţi asemănătoare. La începutul secolului XXI era foarte dificil să apreciem Uniunea Europeană drept entitate internaţională, capabilă să îşi asume anumite obligaţiuni politice faţă de multe probleme cu caracter internaţional, din punct de vedere politic aceasta încă nu era pregătită să contribuie la buna rezolvare a acestora, pentru că nu dispunea de capacităţile şi logistica necesară. În plus, este bine cunoscută minimizarea intenţionată de către Statele Unite ale Americii a rolului Europei în rezolvarea conflictelor din Balcani. Cu toate acestea, succesele de politică externă din ultima perioadă ale Uniunii Europene nu mai pot fi neglijate, iar Federaţia Rusă şi Statele Unite trebuie să asculte şi vocea Bruxelles-ului, înainte de a lua decizii şi nu doar aparent, dar, într-adevăr, într-un cadru multilateral.
Fiecare mare putere îşi asigură interesele şi obiectivele naţionale prin crearea unei politici externe, astfel încât să obţină mecanismele şi instrumentele prin care se pot atinge priorităţile într-o manieră transcontinentală. Dacă aceste puteri sunt Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă, tendinţele de transpunere a interesului naţional în afara spaţiului adiacent frontierelor lor sunt cu atât mai periculoase pentru actorii mici, care din cauza localizării geografice pot cădea sub incidenţa pretenţiilor primilor.
Cel mai bun exemplu de implicare şi de luare a deciziilor de politică externă în dependenţă de profilul triadei geostrategice alese pot servi Statele Unite ale Amerciii. Casa Albă şi-a modelat politica externă, alternând în plan geopolitic între două asemenea triunghiuri eurasiene: „... primul între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi Rusia şi al doilea între Statele Unite, Japonia şi China.”[2]
În dependenţă de procesele politice care au loc în interiorul triadei, Washingtonul adoptă strategii şi dezvoltă structuri organizatorice pentru angajarea sa ulterioară faţă de anumite procese şi evenimente. Majoritatea deciziilor se iau în dependenţă de raporturile reciproce dintre actorii participanţi la triunghiul geostrategic.
Una din trăsăturile de bază ale triadelor geostrategice este existenţa unei alianţe bilaterale, cel puţin la nivel declarativ. Foarte importantă este şi perspectiva din care se face analiza. Relaţiile dintre cei trei participanţi sunt separate, dar şi independente. După cum ştim, ştiinţa matematică a oferit, adesea, soluţii de rezolvare a unor probleme complexe şi altor discipline, relaţiile internaţionale nu sunt o excepţie. În triada sau triunghiul geostrategic, după cum mai este numită aceasta, vor exista întodeauna doi participanţi, care în mod obligatoriu vor avea acelaşi punct de vedere, adică vor avea acelaşi unghi de analiză a procesului supus probaţiunii. Aceştia şi sunt actorii care formează un unghi matematic. Unghiul format de doi dintre cei trei participanţi la triadă, poate să conducă la încheierea unui pact tacit împotriva elementului rămas singur. În matematică unghiul unui triunghi este întotdeauna opus unei lature a acestuia. Dacă încercăm transpunerea pe o hartă politică a acestei triade, observăm cu uşurinţă cum unghiul, format din Uniunea Europeană şi ajutată de Statele Unite, aduce prejudicii majore intereselor geopolitice ale Rusiei, care se vede obligată, prin îndiguire economică şi politică, să renunţe la obiectivele sale de politică externă şi securitate sau să ia atitudine, atacând aliaţii mici ai actorilor care i se opun. Dacă în trecut zona în care era localizat unghiul triadei se afla pe continentul european, mai exact în Balcanii de Vest, astăzi acesta se mută treptat spre Est, însă fără a se opri doar la partea europeană a Eurasiei, ajungând în Asia, cea bogată în zăcăminte de petrol. Ceea ce a făcut posibil acest demers, este capacitatea economică a Uniunii Europene, altfel aceasta s-ar fi mulţumit doar cu calitatea de actor european, important din punct de vedere economic, dar fără ambiţii politice.
Triada care reprezintă interes pentru acest studiu, după cum am menţionat anterior, a organizat trei mari puteri: una cu pretenţii de hegemon – Statele Unite ale Americii, alta cu pretenţii de revenire în politica mondială, dar cu restabilirea statutului deţinut anterior – Federaţia Rusă, iar cea de-a treia adoptând o poziţie demnă de situaţia sa economică – Uniunea Europeană, care prin adoptarea şi implementarea unei politici externe, dar şi a unei politici de securitate şi-a asigurat un impunător capital politic, deşi este un actor non-statal, relativ nou pe scena internaţională.
Tandemul existent între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, prin formarea unuia dintre unghiurile triadei, serveşte interesului general de asigurare a stabilităţii mondiale:
„În prezent, Europa – în pofida puterii sale economice, a semnificativei integrări economice şi financiare şi a solidei veridicităţi a prieteniei translatlantice – este, de facto, un protectorat militar al Statelor Unite.”[3]
Chiar şi aşa, acest lucru nemulţumeşte de foarte multe ori Kremlinul, deoarece el se simte exclus de la procesul de luare a deciziilor, mai ales în zone sau regiuni de primă importanţă pentru restabilirea capitalului geopolitic, necesar promovării reconstituirii vechilor hotare ale Uniunii Sovietice. Când vorbim despre restabilirea spaţiului rus de influenţă geopolitică, nu facem o referinţă strictă la strămutarea fizică a frontierelor, ci doar la stabilirea unui „protectorat” politico-militar faţă de statele ex-sovietice. Evenimentele din luna august 2008, amintite şi puţin mai sus, iarăşi pot servi drept un exemplu concludent în acest sens. Ceea ce trebuie să preocupe în acest moment mai mult experţii, este acest vid geopolitic care se creează între Uniunea Europeană şi Rusia. Ambele îşi doresc să controleze acest spaţiu şi, totuşi, ambele ezită să propună soluţii reciproc avantajoase: Uniunea Europeană arătându-se, în anumite momente, mai îngrijorată de securitatea frontierelor sale, iar Rusia se teme să nu piardă Ucraina, stat important nu doar din cauza legăturilor etnice, dar şi pentru faptul că prin aceasta este asigurată prezenţa Kremlinului în Balcani, iar cei din urmă sunt poziţionaţi pe continentul european, fapt ce-i asigură Rusiei prezenţa în Europa. Astfel, la limită, dar Federaţia Rusia încă mai poate face afirmaţii că este nu doar un stat asiatic, dar şi unul european, capabil să împărtăşească valori occidentale şi să influenţeze politicile pe bătrânul continent. Deşi la nivel declarativ acesta este discursul oficialilor ruşi, opunerea faţă de occident nu ţine de idei şi curente politice, ci de pretenţiile personale ale unor politicieni, care văd Rusia în „... opoziţie cu valorile occidentale pretins universale”[4], susţine teoriticianul german Carl Schmittt.
Au existat mai multe încercări, provenite din posibilele ajustări bilaterale în cadrul triadei în cazul unui demers în favoarea cooperării şi dorinţei de a desena un parteneriat stabil, capabil să atingă un consens convenabil tuturor elementelor implicate. Printre acestea am putea menţiona alianţa ruso-americană în lupta împotriva perpetuării terorismului internaţional după evenimentele de la 11 septembrie 2001. Din păcate cooperarea nu a avut continuitate în timp. De foarte multe ori, interesele naţionale coincid cu ambiţiile politice ale liderilor, ceea ce prejudiciază atingerea unor obiective comune. În mediul internaţional se stabilise, deja, o regulă să tratezi probleme de ordin global prin analiza relaţiilor bilaterale dintre Casa Albă şi Kremlin:
„Starea de spirit a acestor două state influenţează direcţia dezvoltării noii ordini mondiale. Ele fac regulele şi tot ele le încalcă, ele creează instituţii şi tot ele le ignoră. De multe ori rapiditatea cu care se schimbă dispoziţia lor reuşeşte să dezechilibreze sistemul din care fac parte, eliminând din joc mulţi actori care cedează în faţa capacităţii şi a potenţialului pe care-l pot pune cei doi în joc.”[5]
Părerile experţilor cu privire la existenţa acestei triade sunt împărţite. Unii susţin ideea că aceasta s-a organizat din cauza necesităţii menţinerii aceleiaşi stabilităţi globale, iar de cealaltă parte îi regăsim pe cei care sunt de părere că aceasta s-a organizat forţat, pentru că Asia Centrală deţine importante resurse de hidrocarburi, pentru care se fac în prezent cele mai importante mişcări geopolitice, dinpre Vest spre Est. În acest context, teza rusă confrom căreia aceştia pierd spaţiu şi capital geopolitic este argumentată de valurile de extindere ale Uniunii Europene şi ale alianţei Nord-Atlantice. Chiar dacă statele ex-europene văd în procesele de integrare regională soluţia cea mai bună de tranziţie la economia de piaţă şi acces la valorile democratice, conducerile acestora de multe ori devin victime ale intereselor şi obiectivelor marilor puteri. Un număr mare de state asiatice, inclusiv Azerbaijan şi Georgia, au fost incluse în Politica Europeană de Bună Vecinătate, dar şi în recent creatul Parteneriat Estic al Uniunii Europene, care este obligată să se extindă până în Asia din raţiuni economice, dar şi energetice, în pofida faptului că acest proces de lărgire teritorială provoacă mari probleme în interiorul acestui for internaţional. Nu suţinem aici şi ipoteza că cele două state central-asiatice ar putea pretinde în curând la statutul de stat membru al Uniunii Europene. Dimpotrivă, ipoteza că cele şase state care vor beneficia de acest proiect îşi amână prin acceptarea participării şansele de integrare, pentru că sunt calificate ca state instabile din punct de vedere politic, are credibilitate probată şi prin recentele evenimente care au avut loc în Republica Moldova şi Georgia.
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au nevoie de o Europă extinsă mult mai mult decât de o Europă unită. Un grad mai accentuat de integrare, trecerea peste anumite probleme de ordin instituţional ar face Uniunea Europeană mult mai puternică în faţa rivalului de peste Oceanul Atlantic, slăbindu-i prezenţa pe bătrânul continent. Or, Casa Albă, prin Europa, ajunge mult mai uşor spre Asia Centrală. Conexiunile economice, dar mai ales energetice ale Uniunii Europene, pot prejudicia statutul pe care îl deţin Statele Unite ale Americii în această regiune.
Este foarte interesant că o triadă geostrategică poate să prezinte parteneriatele şi dependenţele între actorii care o formează, nu doar prin perspectiva descrierii raporturilor trilaterale. În dependenţă de unghiurile, adică de poziţionarea în interiorul ei, reprezentată de raporturile bilaterale putem să observăm care sunt soluţiile, acţiunile şi deciziile necesare pentru o bună convieţuire într-o anumită regiune sau cadru economic.
Această percepţie trebuie să devină o necesitate pentru actorii mici, care, de multe ori, adoptă strategii de acţiune externă eronate, care duc la pierderea potenţialului încă mult prea puţin valorificat. Statele din Asia Centrală s-au pomenit încercuite în interesele geopolitice ale unor mari actori. Din păcate pentru acestea, decidenţii cei mai importanţi ai sistemului relaţiilor internaţionale nu ţin cont întotdeauna de interesele actorilor mici. Ba mai mult, aceleaşi valori, promovate în interiorul statelor dezvoltate, sunt ignorate în regiunile din Asia şi Africa. Valorile democratice sunt importante, dar depinde foarte mult de capacitatea receptorului de a le asimila sau de a le înţelege. Chiar dacă în triada supusă analizei în acest studiu avem doi actori ale căror valori sunt preluate de marea majoritatea a participanţilor la viaţa politică internaţională, de multe ori aceştia acţionează în exterior nu tocmai în manieră democratică. De cealaltă parte, Federaţia Rusă, întâmpină mari deficienţe în promovarea democraţiei atât în interior, cât şi în exterior.
VA URMA....
[1] Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice – Bucureşti: ed. Univers Enciclopedic, 2000, pag. 12.
[2] Brzezinski Zbigniew, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia – Bucureşti: ed. Historia, 2006, pag. 11.
[3] Brzezinski Zbigniew, Triada geostrategică.... – op. cit., 2006, pag. 60.
[4] Chaudet Didier, Parmentier Florent, Pelopidas Benoit, Imperiul în oglindă: Strategii de mare putere în Statele Unite şi în Rusia – Chişinău: ed. Cartier, 2008, pag. 108.
[5] Grămadă Angela, Evoluţia relaţiilor ruso-americane din perspectiva dezbaterii multilateralism/unilateralism – Iaşi: ed. Lumen, 2007, pag. 75.
Dacă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea Balcanii de Vest, cu profundele lor probleme politice, etnice, militare şi economice, au ţinut opinia publică internaţională cu privirea aţintită asupra evenimentelor care se derulau în regiune, astăzi alte procese, alte fenomene şi cu totul alte regiuni par să aducă emoţii experţilor în relaţii internaţionale. Administrarea unei noi regiuni geopolitice a devenit brusc importantă pentru specialiştii în politică externă. Aceasta a intrat în vizorul consacratei déjà triade Statele Unite ale Americii – Uniunea Europeană – Federaţia Rusă. Deşi, s-ar părea că noii Balcani Mondiali, adică Asia Centrală, a fost mereu în atenţia “hegemonului”, oricare ar fi fost acesta, abia în ultimul deceniu şi-a adjudecat discuţiile în cadrul celor mai importante forumuri internaţionale. Zbigniew Brzezinski, fin cunoscător al pretenţiilor geopolitice de ambele părţi ale Atlanticului, şi nu numai, scria în prefaţa lucrării care l-a consacrat în rândul celor mai apreciaţi specialişti din relaţiile internaţionale:
“Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostrategia – administrarea strategică a intereselor geopolitice… . Eurasia este centrul lumii şi acela care controlează Eurasia controlează lumea.”[1]
Demersul acestei cercetări nu va fi orientat doar spre studierea raporturilor geopolitice ruso-americano-europene. Ea se doreşte a fi un studiu mai amplu, pentru ca la finalul acestuia să identificăm statul central-asiatic care ar putea să preia rolul de lider, capabil să asigure conservarea regiunii nu doar din punct de vedere religios, dar şi pentru promovarea Asiei Centrale în calitate de centru de putere unitară regională. Asistăm la transpunerea unei triade geopolitice, formată din Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană din Balcanii de Vest în Asia Centrală. Acest lucru se întâmplă nu din cauza diminuării rolului primilor ca zonă cu miză geopolitică importantă, ci datorită faptului că noii Balcani Mondiali, în afara de situaţia geografică propice, dispun de importante resurse de hidrocarburi, care în condiţiile creşterii continue a consumului economic vor asigura celui ieşit învingător din această cursă o dezvoltare economică continuă.
Lipsa unui actor statal central-asiatic, capabil să îşi asume rolul de forţă motrice a regiunii, nu poate decât să sporească pretenţiile hegemonice ale oricărui participant al triadei geopolitice, deja formate în acest spaţiu. În această ordine de idei, evenimente ca cele derulate în luna august 2008, vor mai exista. Războiul ruso-georgian poate să reprezinte doar începutul unei noi lupte diplomatice, politice şi chiar militare pentru obţinerea supremaţiei în Asia Centrală.
Triada geostrategică Uniunea Europeană – Statele Unite ale Americii – Federaţia Rusă
O triadă reprezintă o grupare a trei entităţi, care au elemente, caracteristici sau proprietăţi asemănătoare. La începutul secolului XXI era foarte dificil să apreciem Uniunea Europeană drept entitate internaţională, capabilă să îşi asume anumite obligaţiuni politice faţă de multe probleme cu caracter internaţional, din punct de vedere politic aceasta încă nu era pregătită să contribuie la buna rezolvare a acestora, pentru că nu dispunea de capacităţile şi logistica necesară. În plus, este bine cunoscută minimizarea intenţionată de către Statele Unite ale Americii a rolului Europei în rezolvarea conflictelor din Balcani. Cu toate acestea, succesele de politică externă din ultima perioadă ale Uniunii Europene nu mai pot fi neglijate, iar Federaţia Rusă şi Statele Unite trebuie să asculte şi vocea Bruxelles-ului, înainte de a lua decizii şi nu doar aparent, dar, într-adevăr, într-un cadru multilateral.
Fiecare mare putere îşi asigură interesele şi obiectivele naţionale prin crearea unei politici externe, astfel încât să obţină mecanismele şi instrumentele prin care se pot atinge priorităţile într-o manieră transcontinentală. Dacă aceste puteri sunt Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă, tendinţele de transpunere a interesului naţional în afara spaţiului adiacent frontierelor lor sunt cu atât mai periculoase pentru actorii mici, care din cauza localizării geografice pot cădea sub incidenţa pretenţiilor primilor.
Cel mai bun exemplu de implicare şi de luare a deciziilor de politică externă în dependenţă de profilul triadei geostrategice alese pot servi Statele Unite ale Amerciii. Casa Albă şi-a modelat politica externă, alternând în plan geopolitic între două asemenea triunghiuri eurasiene: „... primul între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi Rusia şi al doilea între Statele Unite, Japonia şi China.”[2]
În dependenţă de procesele politice care au loc în interiorul triadei, Washingtonul adoptă strategii şi dezvoltă structuri organizatorice pentru angajarea sa ulterioară faţă de anumite procese şi evenimente. Majoritatea deciziilor se iau în dependenţă de raporturile reciproce dintre actorii participanţi la triunghiul geostrategic.
Una din trăsăturile de bază ale triadelor geostrategice este existenţa unei alianţe bilaterale, cel puţin la nivel declarativ. Foarte importantă este şi perspectiva din care se face analiza. Relaţiile dintre cei trei participanţi sunt separate, dar şi independente. După cum ştim, ştiinţa matematică a oferit, adesea, soluţii de rezolvare a unor probleme complexe şi altor discipline, relaţiile internaţionale nu sunt o excepţie. În triada sau triunghiul geostrategic, după cum mai este numită aceasta, vor exista întodeauna doi participanţi, care în mod obligatoriu vor avea acelaşi punct de vedere, adică vor avea acelaşi unghi de analiză a procesului supus probaţiunii. Aceştia şi sunt actorii care formează un unghi matematic. Unghiul format de doi dintre cei trei participanţi la triadă, poate să conducă la încheierea unui pact tacit împotriva elementului rămas singur. În matematică unghiul unui triunghi este întotdeauna opus unei lature a acestuia. Dacă încercăm transpunerea pe o hartă politică a acestei triade, observăm cu uşurinţă cum unghiul, format din Uniunea Europeană şi ajutată de Statele Unite, aduce prejudicii majore intereselor geopolitice ale Rusiei, care se vede obligată, prin îndiguire economică şi politică, să renunţe la obiectivele sale de politică externă şi securitate sau să ia atitudine, atacând aliaţii mici ai actorilor care i se opun. Dacă în trecut zona în care era localizat unghiul triadei se afla pe continentul european, mai exact în Balcanii de Vest, astăzi acesta se mută treptat spre Est, însă fără a se opri doar la partea europeană a Eurasiei, ajungând în Asia, cea bogată în zăcăminte de petrol. Ceea ce a făcut posibil acest demers, este capacitatea economică a Uniunii Europene, altfel aceasta s-ar fi mulţumit doar cu calitatea de actor european, important din punct de vedere economic, dar fără ambiţii politice.
Triada care reprezintă interes pentru acest studiu, după cum am menţionat anterior, a organizat trei mari puteri: una cu pretenţii de hegemon – Statele Unite ale Americii, alta cu pretenţii de revenire în politica mondială, dar cu restabilirea statutului deţinut anterior – Federaţia Rusă, iar cea de-a treia adoptând o poziţie demnă de situaţia sa economică – Uniunea Europeană, care prin adoptarea şi implementarea unei politici externe, dar şi a unei politici de securitate şi-a asigurat un impunător capital politic, deşi este un actor non-statal, relativ nou pe scena internaţională.
Tandemul existent între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, prin formarea unuia dintre unghiurile triadei, serveşte interesului general de asigurare a stabilităţii mondiale:
„În prezent, Europa – în pofida puterii sale economice, a semnificativei integrări economice şi financiare şi a solidei veridicităţi a prieteniei translatlantice – este, de facto, un protectorat militar al Statelor Unite.”[3]
Chiar şi aşa, acest lucru nemulţumeşte de foarte multe ori Kremlinul, deoarece el se simte exclus de la procesul de luare a deciziilor, mai ales în zone sau regiuni de primă importanţă pentru restabilirea capitalului geopolitic, necesar promovării reconstituirii vechilor hotare ale Uniunii Sovietice. Când vorbim despre restabilirea spaţiului rus de influenţă geopolitică, nu facem o referinţă strictă la strămutarea fizică a frontierelor, ci doar la stabilirea unui „protectorat” politico-militar faţă de statele ex-sovietice. Evenimentele din luna august 2008, amintite şi puţin mai sus, iarăşi pot servi drept un exemplu concludent în acest sens. Ceea ce trebuie să preocupe în acest moment mai mult experţii, este acest vid geopolitic care se creează între Uniunea Europeană şi Rusia. Ambele îşi doresc să controleze acest spaţiu şi, totuşi, ambele ezită să propună soluţii reciproc avantajoase: Uniunea Europeană arătându-se, în anumite momente, mai îngrijorată de securitatea frontierelor sale, iar Rusia se teme să nu piardă Ucraina, stat important nu doar din cauza legăturilor etnice, dar şi pentru faptul că prin aceasta este asigurată prezenţa Kremlinului în Balcani, iar cei din urmă sunt poziţionaţi pe continentul european, fapt ce-i asigură Rusiei prezenţa în Europa. Astfel, la limită, dar Federaţia Rusia încă mai poate face afirmaţii că este nu doar un stat asiatic, dar şi unul european, capabil să împărtăşească valori occidentale şi să influenţeze politicile pe bătrânul continent. Deşi la nivel declarativ acesta este discursul oficialilor ruşi, opunerea faţă de occident nu ţine de idei şi curente politice, ci de pretenţiile personale ale unor politicieni, care văd Rusia în „... opoziţie cu valorile occidentale pretins universale”[4], susţine teoriticianul german Carl Schmittt.
Au existat mai multe încercări, provenite din posibilele ajustări bilaterale în cadrul triadei în cazul unui demers în favoarea cooperării şi dorinţei de a desena un parteneriat stabil, capabil să atingă un consens convenabil tuturor elementelor implicate. Printre acestea am putea menţiona alianţa ruso-americană în lupta împotriva perpetuării terorismului internaţional după evenimentele de la 11 septembrie 2001. Din păcate cooperarea nu a avut continuitate în timp. De foarte multe ori, interesele naţionale coincid cu ambiţiile politice ale liderilor, ceea ce prejudiciază atingerea unor obiective comune. În mediul internaţional se stabilise, deja, o regulă să tratezi probleme de ordin global prin analiza relaţiilor bilaterale dintre Casa Albă şi Kremlin:
„Starea de spirit a acestor două state influenţează direcţia dezvoltării noii ordini mondiale. Ele fac regulele şi tot ele le încalcă, ele creează instituţii şi tot ele le ignoră. De multe ori rapiditatea cu care se schimbă dispoziţia lor reuşeşte să dezechilibreze sistemul din care fac parte, eliminând din joc mulţi actori care cedează în faţa capacităţii şi a potenţialului pe care-l pot pune cei doi în joc.”[5]
Părerile experţilor cu privire la existenţa acestei triade sunt împărţite. Unii susţin ideea că aceasta s-a organizat din cauza necesităţii menţinerii aceleiaşi stabilităţi globale, iar de cealaltă parte îi regăsim pe cei care sunt de părere că aceasta s-a organizat forţat, pentru că Asia Centrală deţine importante resurse de hidrocarburi, pentru care se fac în prezent cele mai importante mişcări geopolitice, dinpre Vest spre Est. În acest context, teza rusă confrom căreia aceştia pierd spaţiu şi capital geopolitic este argumentată de valurile de extindere ale Uniunii Europene şi ale alianţei Nord-Atlantice. Chiar dacă statele ex-europene văd în procesele de integrare regională soluţia cea mai bună de tranziţie la economia de piaţă şi acces la valorile democratice, conducerile acestora de multe ori devin victime ale intereselor şi obiectivelor marilor puteri. Un număr mare de state asiatice, inclusiv Azerbaijan şi Georgia, au fost incluse în Politica Europeană de Bună Vecinătate, dar şi în recent creatul Parteneriat Estic al Uniunii Europene, care este obligată să se extindă până în Asia din raţiuni economice, dar şi energetice, în pofida faptului că acest proces de lărgire teritorială provoacă mari probleme în interiorul acestui for internaţional. Nu suţinem aici şi ipoteza că cele două state central-asiatice ar putea pretinde în curând la statutul de stat membru al Uniunii Europene. Dimpotrivă, ipoteza că cele şase state care vor beneficia de acest proiect îşi amână prin acceptarea participării şansele de integrare, pentru că sunt calificate ca state instabile din punct de vedere politic, are credibilitate probată şi prin recentele evenimente care au avut loc în Republica Moldova şi Georgia.
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au nevoie de o Europă extinsă mult mai mult decât de o Europă unită. Un grad mai accentuat de integrare, trecerea peste anumite probleme de ordin instituţional ar face Uniunea Europeană mult mai puternică în faţa rivalului de peste Oceanul Atlantic, slăbindu-i prezenţa pe bătrânul continent. Or, Casa Albă, prin Europa, ajunge mult mai uşor spre Asia Centrală. Conexiunile economice, dar mai ales energetice ale Uniunii Europene, pot prejudicia statutul pe care îl deţin Statele Unite ale Americii în această regiune.
Este foarte interesant că o triadă geostrategică poate să prezinte parteneriatele şi dependenţele între actorii care o formează, nu doar prin perspectiva descrierii raporturilor trilaterale. În dependenţă de unghiurile, adică de poziţionarea în interiorul ei, reprezentată de raporturile bilaterale putem să observăm care sunt soluţiile, acţiunile şi deciziile necesare pentru o bună convieţuire într-o anumită regiune sau cadru economic.
Această percepţie trebuie să devină o necesitate pentru actorii mici, care, de multe ori, adoptă strategii de acţiune externă eronate, care duc la pierderea potenţialului încă mult prea puţin valorificat. Statele din Asia Centrală s-au pomenit încercuite în interesele geopolitice ale unor mari actori. Din păcate pentru acestea, decidenţii cei mai importanţi ai sistemului relaţiilor internaţionale nu ţin cont întotdeauna de interesele actorilor mici. Ba mai mult, aceleaşi valori, promovate în interiorul statelor dezvoltate, sunt ignorate în regiunile din Asia şi Africa. Valorile democratice sunt importante, dar depinde foarte mult de capacitatea receptorului de a le asimila sau de a le înţelege. Chiar dacă în triada supusă analizei în acest studiu avem doi actori ale căror valori sunt preluate de marea majoritatea a participanţilor la viaţa politică internaţională, de multe ori aceştia acţionează în exterior nu tocmai în manieră democratică. De cealaltă parte, Federaţia Rusă, întâmpină mari deficienţe în promovarea democraţiei atât în interior, cât şi în exterior.
VA URMA....
[1] Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice – Bucureşti: ed. Univers Enciclopedic, 2000, pag. 12.
[2] Brzezinski Zbigniew, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia – Bucureşti: ed. Historia, 2006, pag. 11.
[3] Brzezinski Zbigniew, Triada geostrategică.... – op. cit., 2006, pag. 60.
[4] Chaudet Didier, Parmentier Florent, Pelopidas Benoit, Imperiul în oglindă: Strategii de mare putere în Statele Unite şi în Rusia – Chişinău: ed. Cartier, 2008, pag. 108.
[5] Grămadă Angela, Evoluţia relaţiilor ruso-americane din perspectiva dezbaterii multilateralism/unilateralism – Iaşi: ed. Lumen, 2007, pag. 75.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
.png)
