Mai puţin cunoscut [cel puţin publicului de la noi] decât Henry Kissinger, mai puţin dezbătut decât Huntington, Fukuyama sau Hardt & Negri ori Noam Chomski, Zbigniew Brzezinski rămâne o figură care şi-a păstrat prospeţimea mai bine de patru decenii.
[Ca ilustrare a statului său de second best comparativ cu Kissinger am fost surprins să aud de la nişte tineri polonezi că nu auziseră de el. Pentru mine Papa Iona Paul II, fraţii Wachowski, Marie Curie şi Zbigniew Brzezinski sunt mărci extreme de vizibile ale Poloniei în secolul XX. În altă ordine de idei, Word-ul meu are un sistem de corectare în engleză. Programul recunoaşte numele de Henry Kissinger dar îl subliniază drept greşeală pe cel al lui Brzezinski]. Studiile sale mi-au lăsat impresia de a fi un mix între accesibilitate şi complexitate. Deşi complexe şi seducătoare, cărţile lui Brzezinski nu au nici masivitatea altor autori, nici nu prezintă adâncimea istorică a unui Morgenthau, Aron, Paul Kennedy sau elaborarea vreunei teorii în domeniu precum Robert Gilpin, Michael Doyle ori James Rosenau. Ele oferă în schim o idee perenă care se modulează flexibil pe evenimentele succesive. Ideea bunului hegemon. Într-un fel sau altul mai toate lucrările sale sunt marcate de crezul că America reprezintă [în ciuda imperfecţiunilor inerente oricărui lucru omenesc] cel mai în măsură hegemon de a exercita o dominaţie luminată asupra întregului sistem internaţional. Prin manifesul insituţiilor democratice, ale îmbinării dinte moralitate şi capitalism, supremaţie militară şi tehnologică , America este statul cel mai în măsură să împreuneze conducerea cu moralitatea în gospodărirea relaţiilor dintre statele mapamondului.
Pentru Kissinger balanţa de putere şi raţiunea de stat sunt scopuri în sine. Rolul lor, imperfect de multe ori în contradicţie cu morala reflectă o lume sub-optimală în care suntem invitaţi să cerem mai degrabă stabilitatea decât pacea şi echitatea. La Brzezinski realpolitikul nu este un scop în sine ci doar un mijloc vremelnic pentru a realiza securitatea colectivă. Un joc nenul în care dominaţia americană poate asigura un câştig pentru fiecare. Eclipsată de Fukyama , opera lui Brzezinski, în cele mai senine ipostaze ale sale descrie propriul sfârşit al istoriei. O lume în care devoluţia monarhului strategic american lasă locul unei multipolarităţi responsabile şi paşnice. Multipolaritate care la rândul ei se estompează prin dispariţia statului şi apariţia unor organisme multinaţionale care să preia rolul guvernelor clasice. Nu este neapărat grădinea Edenului dar este tot ceea ce putem cere de la sumbrul şi cenuşiul realpolitik!
Pentru cei care au citit Marea tablă de şah, Triada geostrategică este o aprofundare a tezei anterioare. Amestec inedit de geopolitică şi liberalism transnaţional, cele două cărţi, la distanţă de câţiva ani redau reflecţiile necesare oricăruiguvern american care trebuie să găsească un cod diplomatic cât mai iscusit pentru a menţine supremaţia americană. Cartea se concentrează în jurul celor trei mari jucători strategici eurasatici: Europa, Rusia, China alături de actorii secundari: Japonia, India, Turcia sau statele central-asiatice.
Relaţia cu China este pusă prima pe tapet. Prezumată drept următorul hegemon internaţional China trebuie să beneficieze de o atenţie cuvenită.
“China este prea mare pentru a fiignorată, prea veche să nu fie respectată, prea slabă pentru a nu fi tratată cu înţelegere şi prea ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea” [p.19]. În ceea ce priveşte relaţiile sino-americane, Brzezinski, aici ca şi în alte locuri se grăbeşte să înlăture teama că Republica Populară va deveni prea curând înlocuitorul Statelor Unite la conducerea lumii. O teamă asemănătoare celei din anii ’80-’90 legată de Japonia. Deşi prezintă o capacitate nucleară de descurajare, China nu are capacitatea militară, ca să nu mai vorbim de cea economică Europei şi Americii. În Marea tablă de şah, fostul Secretar de Stat pune mai mult decât aici accentual pe problemele interne ale Chinei. O ţară care s-ar putea confrunta cu mişcări interne pentru mai multă libertate va avea greutăţi în a-şi canaliza energiile spre obţinerea statutului de superputere. Cheia relaţiilor dintre Washington şi Beijing este că nu se restrânge doar la ele două. În joc mai apar Taivanul, Japonia, India şamd. În echilibristica diplomaţiei din Pacific, SUA trebuie să aibă grijă să nu neglijeze nici relaţiile sale cu Taivanul şi nici pe cele cu Japonia. Ostilitatea sino-niponă are rădăcini vechi şi deci un viitor fertil. Teama de a Chină mare şi ostilă poate determina Japonia fie să devină mai apropiată de America fie să încerce să se autonomizeze militar. SUA trebuie să evite o asemenea escaladare a evenimentelor care ar complica poziţia sa internaţională înzecit. Menţinerea unui dialog între cele două culturi vechi şi naţiuni ambiţioase trebuie să fie scopul inteligenţei diplomatice americane. Nici chestiunea Taivanului nu trebuie neglijată. Deşi relaţia cu micul stat nu poate să treacă înaintea relaţiei cu Beijingul, Tivanul poate fi un punct de presiune, arată Brzezinski, deşi nu foarte explicit. Taivanul este un foarte bun exemplu de creştere economică şi înflorire democratică. O bună dovadă că democraţia este compatibilă culturii chineze şi o chezăşie a transformării Chinei în viitor. Pentru a mulţumi China şi a o îndrepta spre un statut regional paşnic, SUA trebuie să aibă grijă să o integreze în cât mai multe foruri asiatice. Relaţia cu Europa este cel mai important contact al Americii în lume:
“America şi Europa servesc împreună ca axă de stabilitate globală, locomotiva economiei mondiale şi conexiunea capitalului intelectual precum şi inovaţia tehnologică.” [p.57]
Privit drept cel mai filo-european realist american Brzezinski crede într-o Europă mai sudată, chiar dacă se arată sceptic în privinţa respectivă. Tranşant, pentru el Europa este doar un protectorat american- afirmaţi ce rezidă în dimensiunea geopolitică a analistuui american. Timothy Garton Ash, citat în paginile cărţii, respinge afirmaţia. Binomul Marte-Venus, folosit pentru a descrie relaţiile euro-americane este seducător şi simplificant dar ratează o serie de nuanţe şi consecinţe. Deşi este clar în inferioritate faţă de SUA, Europa [în măsura în care o vedem ca pe un monolit] şi-a dezvoltat în timp o serie de capacităţi militare. De la data scrierii textului, Bruxelles-ul a avansat şi deja diferite acţiuni militare, poliţieneşti şi de patrulare a frontierelor se află pe meridianele lumii [ex.: Althea, Concordia etc]. Apoi, unele dintre statele sale [Franţa, Marea Britanie] sunt state cu potenţial nuclear. Afirmaţia că Europa este lipsită de “pasiunea ideologică” şi de “loialitatea civică” a Părinţilor fondatori americani ar trebui văzută ca un semnal de alarmă. O Europă prea slabă militar nu va putea fi decât un critic complexat al partenerului său atlantic în marele vals geostrategic. America ar trebui şi ea, după cum sunt se acord la unison Brzezinski şi Ash să impulsioneze edificarea unei identităţi europene mature pe plan militar.
În ceea ce priveşte Rusia, al treilea gigant eurasian, prezintă poate aspectul el mai problematic. Oscilând între mai multe frecvenţe diplomatice, Rusia se zbate între eluarea statului imperial şi un dialog cordial cu Occidentul. Posibilitatea de a jongla în balanţa de putere atât cu Vestul cât şi cu China ori India impune diplomaţiei americane deţinerea unui seismograf sensibil. SUA trebuie să aibă grijă să integreze Rusia într-un dialog constructiv astfel încât aceasta să se mulţumească cu un statut postimperial. Scrisa înainte de 11 septembrie textul lui Brzezinski nu încapsulează şi problemele pe care fluxul de gaze din Rusia îl ridică Occidentului. Dintre toate marile state cu ambiţii imperiale, supra-regionale Rusia s-ar înscrie mai degrabă în reflecţia asupra balanţei terorii, decât în cea a puterii. Înarmată nuclear, dar cu echipament învechit, cu o populaţie cât Japoniei şi mai mică decât a Pakistanului Rusia este o ţară cu mari probleme la capitolul social şi economic. Venirea lui Putin a readus întrucâtva tema unui imperialism după Imperiu bazat pe specularea insecurităţii energetice occidentale- armă strategică în jocul subnuclear al puterii. Dacă în anii ’80 Rusia ea etichetată drept o Voltă Superioară cu arme atomice, azi ea ar putea fi mai bine descrisă drept o Venezuelă sau Arabie Saudită cu arme atomice.
Scrisă înainte de 11 septembrie şi de startul administraţiei Bush II, [ca dealtfel şi “Are America nevoie de o politică externă?” a lui H.Kissinger] lucrarea creionează un tablou strategic motivat de nostalgia lumii de secol XIX. Fin analist Brzezinski se concentrază totuşi prea mult pe acţiunile marilor puteri şi se arată prea puţin interesat de zgomotul de fond al restului sistemului internaţional. Cel puţin în lucrarea de faţă, prea marele său ataşament faţă de moştenirea geopoliticii clasice – gambitul eurasiatic [Haushofer şi Nicholas Spykman]-este oarecum dezamăgitoare. Poate ar fi fost mai cuprinzătoare o lucrare dedicată statelor ratate, pe care Brzezinski le considera drept problema principală a SUA după Uniunea Sovietică [Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000].
Ceea ce am apreciat la cărţile lui Brzezinski a fost structura lor măiestrită şi totuşi didactică [un text suplu şi diafan dublat de note de subsol substanţiale şi bine documentate]. Dualitate care reflectă înmănuncherea dintre practician şi teoretician precum şi dintre multiplele feţe ale diplomatului. Căci el nu se revelă niciodată în totalitatea sa prin scris. Dincolo de raţionamentele sale de şahist, mai rămâne mult de spus despre el printre rânduri. Să fim înţeleşi, Brzezinski nu este un nevinovat! Ca unul care orbitează în cercurile de sus ale puterii acţiunile sale au numeroase conotaţii, bune şi obscure, pentru a fi la fel ca şi el diplomaţi! Un adept al ofensivei faţă de URSS, Brzezinski a fost implicat în sprijinirea talibanilor împotriva regimului comunist [http://www.youtube.com/watch?v=kYvO3qAlyTg].[1] Lucru pe care dealtfel l-a şi recunoscut în faţă unei pulicaţii franceze în 1998- un rău necesar pentru a învinge ceea ce considera a fi Răul suprem: comunismul. Este ceva simlar între viaţa sa şi cea a lui William III de Orania care după numeroase eforturi de a-i rezista lui Ludovic XIV reuşeşte în calitate de rege al Angliei. Sau, mai aproape de realitate viaţa sa are ceva paralel cu Papa Ioan Paul II. Precum Iosif din Biblie, cei doi polonezi au contribuit semnificativ la îngenuncherea rivalului rusesc/bolşevic ca membri în poziţii cheie ai altor state. În condiţiile în care SUA are partea sa de vină la susţinerea unor regimuri criminale, retorica sa frumoasă apare puţin falsă şi neadecvată. Tactica pământului pârjolit la scară mondială [prin susţinerea regimurilor criminale din anii Războiului Rece] a contribuit la stagnarea economică a numeroase zone din lume. Terorismul şi statele ratate pe care le percepem după 1990 sunt acel portret al lui Dorian Gray ce poartă amprenta trecutului. Revenind la omul de stat: puterea implica responsabilitate, iar responsabilitatea nu coincide mereu cu morala privată. Judecarea celor care deţin puterea pare să depindă de instanţa care judecă. Dacă există o Providenţă ei s-ar putea să fie obligaţi să plătească. Dacă nu, eficienţa pare să fie singura măsură.
[1] Vezi şi Christian P.Sherrer, Ethnicity, nationalism and violence, p.66, http://books.google.com/books?id=6NnchlGT3nEC&pg=PA66&dq=zbigniew+brzezinski+cia+boast+afghanistan&sig=ACfU3U3BGYYHEdkJUmuwxZffhFn-0V7u2A;
Zbigniew Brzezinski: How Jimmy Carter and I Started the Mujahideen, Interview of Zbigniew Brzezinski Le Nouvel Observateur (France), Jan 15-21, 1998, p. 76; Ex-Security Chief Brzezinski's Interview makes clear: The Muslim Terrorist Apparatus was Created by US Intelligence as a Geopolitical Weapon, 6 September 2004,
http://www.emperors-clothes.com/interviews/brz.htm;
http://azer.com/aiweb/categories/magazine/34_folder/34_articles/34_brzezinski.html
Autor: SILVIU PETRE
Articol preluat de pe BOOKBLOG.RO
4 comentarii:
recenzatorul apre sa uite un lucru: zbigniew Brzezinski, inainte de a se face remarcat drept geopolitician este ca formatie sovietolog. Stuiile sale din perioda razboiului fece, poate mai serioase decat cele de dupa 1990 se ocupa de URSS si de uniunea Sovietica. Poate pe undeva mai putin clare decat cele din ultimii 20, ele incercau sa surprinda psihologia si mitologia fenomenului comunist.
este pacat ca in Romania nu apar cele mai importante opere ale marilor autori. De multe ori le vedem lucrarile de batranetze, maculatura samd.
Uita-tiva la Huntington, la Zygmund Bauman, La Immanuel Wallerstein samd.. editurile serioase amana sau evita sa se inhame la traducerea lr si povara o duc editurile mici, de multe ori conspirationiste, care totusi in ultimii ani a publicat si Ernest Gellner sau Fukuyama.
Cred ca tema relatiei din America si Europa este o teza de doctorat in sine. Cand am citit prima oara despre paradis si putere a lui Robert Kagan am oscilat intre a considera cartea o hipersimplificare mioapa si una oportuna. In primul caz autorul, Kagan, ar face dovada unei frugalitati si pripiri teoretice. In al doilea caz teza lui Kagan ar avea semnificatia unui dus rece care ar trebui sa ii tezeasca la realitate pe europeni. De cat timp incearca sa puna la punct o forta de reactie rapida si rezultatele sunt atat de pipernicite?!!Cat despre imagina unei Europene venusiene care asteapta languroasa machismul american asta tine de "Pe aripile vantului". Sa nu uitam ca serviciile secrete germane au avut un rol de spus in destramara Iugoslaviei iar Franta a pregatit militiile Hutu in Rwanda, in preliminariile lui 1994. Deci si fostele metropole pot sa reia vechiul joc al colonialismului. Este ca mersul pe bicicleta: nu se uita niciodata.
In ceea ce-l privestepe Zbigniew Brzezinski, cred intradevar ca grodul influentei sale nu se gaseste in opera sa ci in activitatea de membru al Comsiei Trilaterale. Contractarea talibanilor de catre el a fost unul din factorii care au condus la atacurile teroriste asupra Occidentului de la inceputul anilor 2000. Pacat ca vina sa nu este discutata public mai cu energie.
Daca Brzezinski are un stil neclar la fel si ecenziatorul textului de mai sus. Cred ca ar trebui sa abandoneze o ornamentatie care nu numai a nu se mai vinde dar este si greoaie. Pti spune lucruri inteligente si cu bun simt fara cuvinte pompoase. Sunt atatia care cred ca pot substitui substanta prin masca stilului.
Trimiteți un comentariu