”Lambada” celor 100 de milioane

htdi.ro 
Eu nu scriu prea des despre România, iar atunci când o fac, undeva trebuie să apară și Republica Moldova. Acest articol nu este o excepție.

Astăzi la București, Institutul pentru Politici Publice (IPP) a organizat masa rotundă cu denumirea ”Situația actuală a politicii de asistență oficială pentru dezvoltare (AOD) și schimburi comerciale ale României cu statele beneficiare”. La eveniment au participat reprezentanți ai societății civile, precum și ai unor instituții de stat și internaționale, care acordă de asistență financiară pentru proiecte naționale și internaționale.

Evenimentul a fost unul interesant din mai multe considerente.

În primul rând, trebuie să menționăm aici că studiul elaborat de IPP face parte dintr-o cercetare mai mare, la care participă 9 state care au aderat la Uniunea Europeană după 2004, printre care și România. Proiectul este coordonat de o instituție din Bulgaria și a fost comandat de către Comisia Europeană.

În al doilea rând, eu m-am dus ca reprezentant al unei instituții academice, dar am realizat că dezbaterea mă privește și în calitate de cetățean al Republicii Moldova, nu doar în calitate de cetățean român.

Explic. Discuțiile s-au purtat în jurul programului de Asistență Oficială pentru Dezvoltare, care este coordonat de către Ministerul Afacerilor Externe al României. În perioada 2007 - 2012 statele prioritare beneficiare ale acestui program au fost Republica Moldova, Serbia și Georgia. După 2013 numărul de state participante s-a lărgit. Așa că de asistență din acest fond pot beneficia și: Ucraina, Armenia, Belarus, Azerbaijan, Egipt, Tunis, Libia, Irak, Palestina și Afganistan. Republica Moldova, Serbia și Georgia nu au fost scoase din program.

Organizatorii au prezentat câteva detalii tehnice pe care le puteți accesa aici: WWW.AOD.RO

Eu nu o să mă opresc prea mult la ele. O să-mi concentrez atenția pe conținutul dezbaterilor la care am asistat.

Partea interactivă a acestora a început de la concluziile prezentate de cercetătorii IPP. Două dintre ele vi le prezint:

1. România nu promovează un demers de încurajare a dezvoltării relațiilor economice, comerciale cu statele beneficiare ale Asistenței Oficiale pentru Dezvoltare (în continuare ODA);

2. Informațiile despre ODA au un caracter redus și nu sunt distribuite în rândul societății civile. Puțini știu că unele sectoare sunt neacoperite, iar banii rămân neaccesați. În acest context, se dorește o mai mare transparență și acces la informații despre acest program de finanțare.

Dacă veți accesa portalul ODA, veți vedea că principalul beneficiar al resurselor din cadrul acestui program este Republica Moldova, urmează Georgia și în coada clasamentului este Serbia. Ca să citez un participant la eveniment: ”REPUBLICA MOLDOVA - MOMENTAN ASTA ESTE EXPERTIZA ROMÂNIEI!” Deocamdată, în ceea ce privește Republica Moldova, jumătate din resursele accesate pentru acest stat au mers spre zona ”DCFTA”. Acest fenomen demonstrează că există un interes mai mare către procesele de apropiere europeană a acestui stat din partea tuturor părților implicate, inclusiv din partea României.

Interesant este faptul că organizațiile donatoare sunt interesate să lărgească aria de beneficiari și aici nu ne referim doar la instituții publice, private sau organizații non-guvernamentale care accesează acești bani. Donatorii se gândesc cel mai mult la aria geografică. Zis și făcut (a se vedea puțin mai sus cum s-a lărgit aria georgafică). Apoi instituțiile de stat donatoare sau care gestionează aceste fonduri încep să se contrazică: ”E bine să lărgim aria de state, adică zonele geografice, dar trebuie să ne gândim la resursele pe care le avem. Trebuie să prioritizăm și să armonizăm interesele părților implicate - autorități, ONG-uri, sectorul privat.”

Revenim la Republica Moldova. Contextul acestei reveniri este unul interesant: ”Lambada celor 100 de milioane”. Știți cu toții la ce mă refer. Sintagma nu-mi aparține. A fost lansată de unul dintre participanți. Eu doar o să insist asupra ei. 

Cele 100 de milioane promise de președintele Traian Băsescu în timpul vizitei sale din Republica Moldova, dacă nu greșesc eu este vorba de luna ianuarie 2010, mie, în calitate de cetățean al Republicii Moldova, mi-au cauzat câteva zeci de fire albe. Înțeleg povestea cu criza internă și cea din zona euro. Știu și cunosc contradicțiile care au apărut între cetățenii vechi și noi ai României. Știu, de asemenea, că fenomenul este unul global, dar mai știu și faptul că un stat nu acționează doar în zona politicii interne, ci mai are grijă să elaboreze și să promoveze o politică externă responsabilă. Este vorba de securitate națională și internațională în care este impus de circumstanțe să reziste un actor statal. În plus, contibuția la stabilitatea economică și politică a unui stat vecin (nu vorbim aici de amestecul în treburile interne ale unui stat terț, excludem această posibilitate, nici nu ne gândim să facem așa ceva) contribuie în primul rând la multiplicarea oportunităților pentru propria stabilitate și securitate. Din nou, nu ne ducem în zona exclusivă a politicului sau a militarului. Stăm pe loc în zona care ne interesează cel mai mult: economic, social. 

Urmează partea și mai interesantă. Unul dintre organizatori sugerează reprezentantului Ministerului Afacerilor Externe prezent la dezbatere: ”Avem potențial de dezvoltare a relațiilor comerciale: prin cei cărora România le-a acordat burse. Aceste resurse nu sunt folosite... .”

Ce a înțeles de aici oficialul MAE? 

Că România ar trebui să iasă din Irak sau să retragă din alte state din Orientul Apropiat.

Doar că nu asta i s-a sugerat subtil. Aluzia a fost de fapt alta: ai investit niște resurse financiare în dezvoltarea resurselor umane, fie ele și de altă cetățenie. Nu te opri la această etapă, lucrează și după cu ele. Valorifică potențialul. Privește problema și din aspectul ei economic, pragmatic. Nu te limita doar la faptul că ”UE este un spațiu închis, rigid, care ne-a închis și pe noi.” Datoria ta e să-l deschizi dacă interesul tău național o cere. Primul lucru în acest sens l-ai făcut deja: cei cărora le-ai oferit burse cunosc cadrul legislativ, economic, oportunitățile, dar și lacunele sistemului, deci sunt familiari cu viața politică internă și economică a României. Nu e nevoie să depui eforturi suplimentare ca să le explici ce oportunități pot să apară dintr-o colaborare bilaterală.

După cum bine a observat cel mai activ participant-invitat la dezbatere: ”Marea problemă este că interesele statelor-țintă nu sunt armonizate cu cele ale României.”

Sau România nu-și cunoaște prea bine interesele?

Nu știu ce credeți voi despre acest lucru, dar eu sunt de părere că România suferă de o penurie de idei pentru Europa de Est și în general pentru spațiul ex-sovietic. Nu există viziune, nu există strategie. Simpla prioritizare a statelor care au fost incluse în programul de finanțare pentru perioada 2007 - 2012 este un argument în favoarea poziției mele. Înțeleg Republica Moldova și Serbia. Dar cum ajungi la Georgia fără să treci prin Ucraina? Este Georgia mai aproape de România? Prin ce? Are Georgia un potențial economic mai mare decât Ucraina? Să zicem că oamenii de afaceri români nu cunosc limba ucraineană și acesta ar fi principalul impediment în a avea bune relații comerciale cu statul vecin. Bulgarii au un avantaj în acest sens în fața României. O cunosc românii pe cea georgiană mai bine? Cineva spunea de Georgia - stat ortodox. Dar Ucraina nu e ortodoxă? 

Nu mă înțelegeți greșit. Sigur sunt o cârcotașă. Dar sunt o cârcotașă care vrea să înțeleagă cum poți să privești spre Tbilisi fără a te împiedica de Kiev. 

Să zicem că România este tare, tare interesată de ”confidence building” în Georgia, după cum ni s-a explicat astăzi: ”Dacă, Doamne ferește, apare riscul escaladării unui nou conflict în Georgia ce ne facem cu relațiile bilaterale cu Tbilisi, ce facem cu relațiile comerciale dezvoltate cu acest stat?”

Întrebarea mea e alta: ”Care schimburi comerciale cu Georgia?” Din păcate, în acest moment această întrebare poate fi extinsă la tot spațiul ex-sovietic: care schimburi comerciale cu Europa de Est și Caucazul de Sud? Care drum al mătăsii?

Pentru InfoPrut.ro

Iar ne-am panicat

Acum câteva minute această poză a început să irite internauții facebook-ști:



Întrebarea întrebătoare era următoarea: ce caută Ambasadorul României la Chișinău în vizită la Tiraspol???

După părerea mea este o întrebare care pur și simplu nu-și are rostul, mai ales dacă ai pretenția că stai cu conflictul în curtea ta de vreo 20 de ani și nu ai reușit să prinzi deloc la minte. 

În primul rând la Tiraspol nu s-a sărbătorit independența, ci Ziua Europei. Mai mulți ambasadori ai statelor membre ale UE au fost acolo. Din câte țin eu minte și nu sufăr încă de amnezie, România este stat membru ale Uniunii Europene, deci acolo era și locul lui Marius Lazurca. În al doilea rând, puteați să-i dați în cap Ambasadorului dacă se limita doar la manifestațiile oficiale și nu avea și alte întruniri în regiune, dar din câte am văzut eu nu-l puteți acuza de așa ceva. A mai văzut și altceva: un liceu cu predare în limba română. Asta vă spune ceva? Mie da. Îmi spune că îi cam pasă.

În al doilea rând, există câteva reguli elementare pe care trebuie să le cunoști atunci când negociezi, iar prima dintre acestea este să nu lași spațiu oponentului să se victimizeze. A doua regulă: scoate adversarul din zona de confort, motivează-l să facă singur acest lucru. Nu-l ostraciza, spunei despre avantaje și dezavantaje. Convinge partea conflictuală că schimbarea stării actuale este în interesul ei în primul rând. Poți să-i spui mai clar ce înseamnă aderarea la un for regional, precum este Uniunea Europeană - nu e doar cost, ci mai ales o investiție în propriul avantaj, inclusiv politic, pe termen lung. 

OSCE nu are experiență în soluționarea conflictelor. OSCE nu oferă prosperitate, resurse financiare sau de altă natură. OSCE oferă doar spațiu, loc de negociere. 

Asta așa la repezeală am scris. Dacă vreți să știți mai multe lucruri despre cum să negociați corect, puneți mâna și mai citiți articole de specialitate, dar nu-i săriți la gât lui Marius Lazurca. 

Jurnalul unei anonime

Este ciudat cât de repede devenim prizonierii imaginii pe care noi înșine ne-o creăm. Lucrăm la ea intenționat sau fără să ne dăm seama. Și ne place. Ne place să fim priviți, să fim auziți, să fim like-uiți, să fim admirați, să proiectăm acea parte din noi pe care o considerăm frumoasă. Astfel ne supunem propriilor standarde și uităm să fim creativi în moduri mai ciudate. Tiparul pe care ni l-am elaborat ani de zile stând pe rețele de socializare sau ascunși în spatele unui blog devin filosofia noastră cea de toate zilele. Gândul că am putea să ne plictisim de noi înșine ne sperie. De fapt, în subconștient realizăm că am devenit doar o rutină cotidiană, care mai primește like-uri la postări pe facebook nu pentru conținutul lor, ci pentru că tu le-ai dat ”distribuie” prin imaginea pe care o proiectezi. Trișăm și alegem să arătăm bucăți din noi. Suntem fragmente ale propriilor noastre vieți, pentru că nu o mai trăim la maximă intensitate aevea, ci doar virtual, atât cât avem un instrument tehnic și o rețea în fața noastră.

Totul este imagine. Nimic mai mult. Omul a dispărut.

Într-o zi de joi am decis să experimentez. Șobolanul eram chiar eu. Laborator - facebook-ul. Medicul mi s-a alăturat pe parcurs. Cine a zis că idele trebuie să le povestești a spus bine. Mai târziu o să înțelegeți de ce cred în acest lucru.

Decizia de a trece pe low-profile pe facebook am luat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Venise din necesitatea de a mă concentra asupra conținutului unui articol și pe care nu-l puteam duce la capăt de câteva săptămâni. Scuze se găseau mereu: ba muncă, ba o prezentare la Chișinău, ba revăzutul rudelor și prietenilor, apoi Paștele și iarăși Bucureștiul, și iarăși multe știri. În timp ce încercam să găsesc cheița spre conținutul acelui articol am observat că devin din ce în ce mai iritată. Nu reușeam să citesc tot feed-ul de noutăți de pe facebook. Aici nu mă refer la postările prietenilor mei, ci mai ales la știrile agențiilor informaționale la profilele cărora sunt abonată. Zeci, sute de titluri și de toate aveam nevoie. Iritarea mea creștea, mai ales că volumul lor era intoxicat și de ”dă like la poza asta” sau ”hai să ne jucăm asta”. Pentru mine facebook-ul este în primul rând un instrument de muncă. Am lucrat vreo doi ani ca să am acolo tot ce-mi trebuie pe spațiul ex-sovietic. Îmi dau share la știre pe profilul meu și apoi o găsesc imediat când am nevoie de ea și asta deoarece mintea mea este structurată să memoreze ani sau elemente complementare, care aparent pot să nu aibă nicio legătură între ele și, totuși, ea să existe. În al doilea rând, facebook-ul îmi permite să-mi țin oamenii, care contează și sunt departe, aproape. Doar la un click de chat distanță.

Decizia de a dispărea o luasem seara, adică la puțin timp după miezul nopții: o săptămână fără să dau share la link-uri cu știri, nu comentez și nu intru în dispute cu nimeni, oricât de mult nu m-ar irita Nina Ștanski sau alții asemenea ei și niciun like altor postări. Nu fac gunoi la mine pe wall, îi respect și pe alții și nu arunc nici la ei în grădină nimic. Tot atunci am șters și ultimele gânduri postate acolo. Am lăsat doar link-urile cu știri și o imagine cu o cascadă din România.

Dimineață (joi) i-am povestit unui prieten despre intenția mea de a trece în anonimat pentru o săptămână. A decis să mă susțină, trecând și el pe low-profile în același timp cu mine. M-am prins prea târziu, adică abia a doua zi, că el a mai experimentat acest lucru. Dar era bine, căci practic aveam un medic, unul prea bun ca să mă lase să las garda jos și să renunț în primele 24 de ore.

Prima zi a fost dificilă. Degetele te mănâncă. Vrei să dai share la știre, dar nu poți. Unul a postat un gând, un citat sau a furat o idee de la altcineva și tu vrei să-i comentezi sau să-i dai peste bot. Dar te abții. Regula e regulă și era extrem de simplă: ”Când te mănâncă îmi scrii mie și eu repede te demoralizez să postezi ceva!” Exact ca la orice tip de dependență: cere ajutor și ți se va da.

Mă uitam la feed-ul de știri cam o dată la o oră. Încercam să memorez știrea relevantă și mi-o puneam pe policioară în minte. Oricum, le golesc cam la sfârșitul fiecărei luni, lăsând doar ce e mai important acolo, dar în formă scrisă. În aceeași zi am reușit să scriu trei pagini la articol. Scrisesem într-o zi aproape cât am scris într-o săptămână. Reveneam la cel mai frumos obicei: cel de a scrie și de a cerceta. Chiar dacă nu am găsit din prima zi cheița articolului, eram sigură că acest lucru se va întâmpla.

Apoi am găsit o sumedenie de piese noi. Mi-am completat playlist-ul pentru o muncă mai eficientă. Eu fără muzică nu lucrez. E vorba de ritm, dar mai ales de zidul pe care-l formează în jurul meu notele muzicale și nu permite intrușilor să deranjeze procesul de creație. Acum am 58 de piese. Și tot mai descoper.

Observam. Observam de departe ce fac ceilalți internauți. Se repetau nu doar știrile de la diferite agenții informaționale sau centre analitice, ci mai ales ideile amicilor mei. Poate într-o altă formă, poate cu alte cuvinte, dar cu același conținut.

Mă simțeam un fel de ”big brother” din cartea lui Orwell, într-o variantă mai soft desigur, care vedea aproape tot, atât cât i se permitea sau în limita resurselor de care dispunea, fără a se arăta publicului. Sentimentul era ciudat pentru că îți oferea falsa senzație că tu ești cel care controlează. Controlul înseamnă la un moment dar manipulare.

Curiozitatea mea, dar și a ”medicului” meu, era să vedem câte persoane îmi vor scrie, dar mai ales ce îmi vor scrie. Joi am primit trei mesaje: unul pe facebook, unul pe WhatsApp și unul târziu în noapte pe BBM (eu deja dormeam). Mesajul cel mai plăcut a fost cel recepționat pe WhatsApp. În el eram întrebată dacă sunt bine. Eram bine. Suspectam emițătorul de egoism, dar era plăcut să știi că cineva este dependent pur și simplu de prezența ta. Mesajul de pe facebook era plin de probleme. L-am ignorat. O să revin la el când o să am mai mult timp. BBM-ul a fost un fel de verificare dacă sunt vie. Am răspuns simplu: da :-) .

A doua zi a fost puțin mai ușoară, căci după muncă m-am dus direct la un medic adevărat. Această vizită mi-a luat vreo patru ore, pe care altfel le dedicam facebook-ului, spionându-i pe alții.

Partenerul meu de low-profile anticipase oarecum o nervozitate, care avea să apară și care ar fi putut să mă copleșească. Vineri am primit mai multe mesaje pe facebook și două apeluri telefonice: toate erau nevoi. Ale prietenilor de pe facebook și nu numai. Involuntar te gândești că lumea își amintește de existența și de importanța ta în viața lor doar atunci când au nevoie de tine. Problema era că eu nu aveam nevoie de un asemenea factor de instabilitate chiar în a doua zi de experiment.

Nu am verbalizat faptul că în mine crește o sămânță de furie, dar situația a fost anticipată: ”Acum nu trebuie să te gândești că ei sunt niște nemernici și că apelează la tine doar când au nevoie de tine, ci să simți puterea. Puterea și mai mare o să fie atunci când vei fi pe deplin conștientă că te caută doar interesat și, totuși, vei continua să îi ajuți. Lucrurile cele mai interesante se întâmplă când ieși din zona de confort.” Așa a fost doua zi.

A treia zi a fost sâmbătă. Zi încărcată și în care deschizi laptop-ul doar pentru muzică. Oricum, nici sâmbătă nu a fost chiar foarte simplu: 1. trebuia să-mi adun prietenii la un suc (eu eram organizatoarea); 2. finala Eurovision - pe care o comentez de câțiva ani pe facebook, încercând să ghicesc piesa câștigătoare.

Cu Eurovisionul a fost simplu. Nu mi-a plăcut piesa României, deci îmi lipsea motivația de a sta în fața monitorului. Cu ieșitul la suc a fost mai greu.

Atunci când stabilim să ne întâlnim cel mai des utilizăm facebook-ul. De data aceasta nu aveam voie să le scriu pe facebook. Cel mult puteam să le văd postările, dar fără a da un semn în scris acolo. Am avut emoții că nu o să reușesc să-i strâng pe toți cei care locuiesc în București. Până la urmă telefonul (pe care eu încă îl mai urăsc), WhatsApp-ul și BBM-ul mi-au fost utile. Au venit toți! Trecusem proba de foc!

Duminică a fost zi de muncă intelectuală. Am reușit să scriu până și chiar după plimbarea prin Herăstrău. Surpiza zilei, însă, a fost să aflu de pe facebook că doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, care acum sunt în Italia, s-au logodit anume duminică. Eu nu puteam să comentez, să le scriu un mesaj sau să dau like la eveniment. Le-am scris pe skype. Încă aștept să-l vadă. Probabil primul lucru pe care-l voi face după această ieșire din post-ul de facebook, va fi să le scriu cu majuscule ”CASĂ DE PIATRĂ!”

Luni parcă nici nu a existat. Nici eu, nici facebook-ul. O zi destul de veselă, deși cu multe mail-uri și activități administrative, pe care eu le urăsc din tot sufletul.

Seara venise cu o supriză. Am primit o invitație de a participa în calitate de lector la o școală de vară. Subiectul mult prea ademenitor: Diplomație și energie. Încă nu le-am răspuns. Încă îmi calculez capabilitățile pentru acest proiect. Nu aș vrea să-i dezamăgesc pe organizatori, asumându-mi mai multe decât aș putea să duc.

Apoi a mai urmat o altă supriză. Acum vreo două luni lucrasem la un articol despre președinția Ucrainei la OSCE. Luni l-am primit tradus în limba engleză. L-am recitit. Nu m-a copleșit rușinea. Deci, era de bine. Timp pentru facebook îmi rămânea din ce în ce mai puțin. În plus, postările de acolo mi s-au părut lipsite de conținut, iar știrile irelevante. Era o zi în care facebook-ul nu s-a urnit din loc. A rămas acolo nemișcat, nemotivant.

Marți. M-am tot gândit la un proiect internațional. Formular de aplicare, scrisori de recomandare, scrisoare de intenție, policy prief despre criza economică mondială și impactul acesteia asupra Republicii Moldova cu tot cu soluțiile propuse de guvernare, societate civilă și organizații internaționale. Până la soluții totul era limpede. Dar când am ajuns la soluții, m-am blocat. În Moldova nimeni nu se gândește la criză, toți sunt experți în Constituție. Deținem mai ales expertiză la cum să încalci o Constituție.

A urmat iarăși o vizită la medic. De această dată a durut. Un pic mai mult decât data trecută. Asta e. Va trece și asta ca și cealaltă.

Seara a fost liniștită și cu o mică zvâcnire în zona feței, ca să nu uit prea repede că vizitasem un cabinet medical. Facebook-ul mă preocupa din ce în ce mai puțin. Mai interesant era să observi stelele de la balcon și pisicii care se plimbau în întuneric pe acoperișul unei case din fața blocului în care locuiesc eu. Erau doi. Albi, cu câteva pete negre.

Apoi a urmat vestea tristă. Rămâneam singură în anonimatul meu. Cel care m-a susținut în primele cinci zile de retragere în defensivă a decis să-și închidă contul de facebook. Temporar sau nu. Avea motive sau poate nu le avea și le inventa pentru el, ca o scuză împotriva unei suferințe sufletești.

A fost momentul în care am simțit într-adevăr ce înseamnă să rămâi singură, fără nicio susținere. Atunci pentru câteva minute chiar am simțit că urăsc facebook-ul. Mi-am dorit și eu să pot dispărea atât de natural, calm, simplu. Dar nu am putut. Eu sunt o lașă ca să apăs butonul ”închide contul”. Așa mi s-a întâmplat și cu blogul. L-am băgat în comă. L-am privit cum moare. Am savurat clipa agoniei.

Azi este miercuri. Mă pregătesc pentru mâine să deschid gura. Dar întrebarea este: cât de tare vreau să ies în față? Am nevoie de acest lucru sau nu? 

Mai am timp să mă gândesc până mâine dimineață când îmi expiră anonimatul.

Am și o concluzie, totuși: Să înveți să taci este un lucru foarte dificil.

Mâța a fătat cinci mâți.



Probabil acum aceste lucruri nu vă interesează. În țara asta numai ”aleșii” poporului contează.

La Brânza, Cahul, oamenii au apă cu țârâita, cam odată la două zile și atunci la presiune minimă în robinete. Dar acest nu este interesant și actual, așa că nu citiți. Sau iată că pe la Câșlița Prut gropile se mai astupă pe alocuri cu pietre și nisip e și mai puțin important. Să nu citiți nici despre acest lucru.


Țăranii nu au bani să-și prelucreze cotele – asta vabșe nu mișcă pe nimeni. Deci, ignorați. În schimb, o să ronțăim varză. Multe grădini sunt doldora de leguma aceasta.

Ai noștri copii vând țigări la Galați și nu se prezintă la simulările pentru examenele de bacalaureat. Fenomenul a devenit deja un trend sudist. Două pachete de rută. Atât permite legea. Dacă nu încalcă legea, de ce să te intereseze și să iei măsuri? Oricum, BAC-ul e un subiect expirat. Băgăm și asta la ignore politic.

La Reni peste drum de cimitirul nou apar tot mai multe stații electrice mici, care funcționează în baza unor baterii solare. Cică degrabă vor asigura din ce în ce mai multe localități vecine cu electricitate. Dar nouă și ni trebui sî ni intereseze de independența noastrî enerjeticî? Să închidem ochii.

În drum spre Galați mi-a povestit un consătean că la cumătrul lui o fugit de acasă patru oi cu tot cu miei. Ideea e că au fugit în două picioare. Minunate oi avea cumătrul consăteanului meu. Dar invidia nu e bună.

A! Și seara străzile din Brânza sunt iluminate. Dar nu mă întrebați de unde bani, că nu am idee... . Într-o țară unde toți fură unul de la celălalt, mai ales reprezentanții poporului de la cei pe care îi reprezintă, e de mirare că mai avem lumină. Teoretic în beznă e mai ușor să muncești și să-ți îndeplinești ”fișa de post” de politician.

Mâța a fătat cinci mâți. Poate măcar asta va fi o bucurie pentru politicienii noștri. Mai puține rozătoare la toamnă care să mănânce din roada care nu va fi din cauza secetei.

Și la final, menționez: lebede sunt mai puține la Manta în acest an, iar Leancă azi a fost desemnat candidatul PLDM pentru funcția de prim-ministru.

Voi ce ați alege între o lebădă și un Leancă?

Acasă






Și pentru că în ultimul timp ajung din ce în ce mai rar pe acasă, fiecare revedere o savurez cât de mult pot. Prutul e un subiect aparte în vacanțele mele. Nu ai văzut Prutul, nu ai văzut lebedele și cocostârcii, nu ai auzit broaștele și greierii, nu te-au gustat țânțarii, nu ți-ai julit un genunchi, nu ți-ai fript niciun deget la plită, nu grăiești moldovenește măcar o săptămână după ce ai revenit în București - înseamnă că nu ai fost la Brânza!

Și pentru că a fost Paștele, vă spun Hristos a Înviat!