Este ciudat cât de repede devenim prizonierii imaginii pe care noi înșine ne-o creăm. Lucrăm la ea intenționat sau fără să ne dăm seama. Și ne place. Ne place să fim priviți, să fim auziți, să fim like-uiți, să fim admirați, să proiectăm acea parte din noi pe care o considerăm frumoasă. Astfel ne supunem propriilor standarde și uităm să fim creativi în moduri mai ciudate. Tiparul pe care ni l-am elaborat ani de zile stând pe rețele de socializare sau ascunși în spatele unui blog devin filosofia noastră cea de toate zilele. Gândul că am putea să ne plictisim de noi înșine ne sperie. De fapt, în subconștient realizăm că am devenit doar o rutină cotidiană, care mai primește like-uri la postări pe facebook nu pentru conținutul lor, ci pentru că tu le-ai dat ”distribuie” prin imaginea pe care o proiectezi. Trișăm și alegem să arătăm bucăți din noi. Suntem fragmente ale propriilor noastre vieți, pentru că nu o mai trăim la maximă intensitate aevea, ci doar virtual, atât cât avem un instrument tehnic și o rețea în fața noastră.
Totul este imagine. Nimic mai mult. Omul a dispărut.
Într-o zi de joi am decis să experimentez. Șobolanul eram chiar eu. Laborator - facebook-ul. Medicul mi s-a alăturat pe parcurs. Cine a zis că idele trebuie să le povestești a spus bine. Mai târziu o să înțelegeți de ce cred în acest lucru.
Decizia de a trece pe low-profile pe facebook am luat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Venise din necesitatea de a mă concentra asupra conținutului unui articol și pe care nu-l puteam duce la capăt de câteva săptămâni. Scuze se găseau mereu: ba muncă, ba o prezentare la Chișinău, ba revăzutul rudelor și prietenilor, apoi Paștele și iarăși Bucureștiul, și iarăși multe știri. În timp ce încercam să găsesc cheița spre conținutul acelui articol am observat că devin din ce în ce mai iritată. Nu reușeam să citesc tot feed-ul de noutăți de pe facebook. Aici nu mă refer la postările prietenilor mei, ci mai ales la știrile agențiilor informaționale la profilele cărora sunt abonată. Zeci, sute de titluri și de toate aveam nevoie. Iritarea mea creștea, mai ales că volumul lor era intoxicat și de ”dă like la poza asta” sau ”hai să ne jucăm asta”. Pentru mine facebook-ul este în primul rând un instrument de muncă. Am lucrat vreo doi ani ca să am acolo tot ce-mi trebuie pe spațiul ex-sovietic. Îmi dau share la știre pe profilul meu și apoi o găsesc imediat când am nevoie de ea și asta deoarece mintea mea este structurată să memoreze ani sau elemente complementare, care aparent pot să nu aibă nicio legătură între ele și, totuși, ea să existe. În al doilea rând, facebook-ul îmi permite să-mi țin oamenii, care contează și sunt departe, aproape. Doar la un click de chat distanță.
Decizia de a dispărea o luasem seara, adică la puțin timp după miezul nopții: o săptămână fără să dau share la link-uri cu știri, nu comentez și nu intru în dispute cu nimeni, oricât de mult nu m-ar irita Nina Ștanski sau alții asemenea ei și niciun like altor postări. Nu fac gunoi la mine pe wall, îi respect și pe alții și nu arunc nici la ei în grădină nimic. Tot atunci am șters și ultimele gânduri postate acolo. Am lăsat doar link-urile cu știri și o imagine cu o cascadă din România.
Dimineață (joi) i-am povestit unui prieten despre intenția mea de a trece în anonimat pentru o săptămână. A decis să mă susțină, trecând și el pe low-profile în același timp cu mine. M-am prins prea târziu, adică abia a doua zi, că el a mai experimentat acest lucru. Dar era bine, căci practic aveam un medic, unul prea bun ca să mă lase să las garda jos și să renunț în primele 24 de ore.
Prima zi a fost dificilă. Degetele te mănâncă. Vrei să dai share la știre, dar nu poți. Unul a postat un gând, un citat sau a furat o idee de la altcineva și tu vrei să-i comentezi sau să-i dai peste bot. Dar te abții. Regula e regulă și era extrem de simplă: ”Când te mănâncă îmi scrii mie și eu repede te demoralizez să postezi ceva!” Exact ca la orice tip de dependență: cere ajutor și ți se va da.
Mă uitam la feed-ul de știri cam o dată la o oră. Încercam să memorez știrea relevantă și mi-o puneam pe policioară în minte. Oricum, le golesc cam la sfârșitul fiecărei luni, lăsând doar ce e mai important acolo, dar în formă scrisă. În aceeași zi am reușit să scriu trei pagini la articol. Scrisesem într-o zi aproape cât am scris într-o săptămână. Reveneam la cel mai frumos obicei: cel de a scrie și de a cerceta. Chiar dacă nu am găsit din prima zi cheița articolului, eram sigură că acest lucru se va întâmpla.
Apoi am găsit o sumedenie de piese noi. Mi-am completat playlist-ul pentru o muncă mai eficientă. Eu fără muzică nu lucrez. E vorba de ritm, dar mai ales de zidul pe care-l formează în jurul meu notele muzicale și nu permite intrușilor să deranjeze procesul de creație. Acum am 58 de piese. Și tot mai descoper.
Observam. Observam de departe ce fac ceilalți internauți. Se repetau nu doar știrile de la diferite agenții informaționale sau centre analitice, ci mai ales ideile amicilor mei. Poate într-o altă formă, poate cu alte cuvinte, dar cu același conținut.
Mă simțeam un fel de ”big brother” din cartea lui Orwell, într-o variantă mai soft desigur, care vedea aproape tot, atât cât i se permitea sau în limita resurselor de care dispunea, fără a se arăta publicului. Sentimentul era ciudat pentru că îți oferea falsa senzație că tu ești cel care controlează. Controlul înseamnă la un moment dar manipulare.
Curiozitatea mea, dar și a ”medicului” meu, era să vedem câte persoane îmi vor scrie, dar mai ales ce îmi vor scrie. Joi am primit trei mesaje: unul pe facebook, unul pe WhatsApp și unul târziu în noapte pe BBM (eu deja dormeam). Mesajul cel mai plăcut a fost cel recepționat pe WhatsApp. În el eram întrebată dacă sunt bine. Eram bine. Suspectam emițătorul de egoism, dar era plăcut să știi că cineva este dependent pur și simplu de prezența ta. Mesajul de pe facebook era plin de probleme. L-am ignorat. O să revin la el când o să am mai mult timp. BBM-ul a fost un fel de verificare dacă sunt vie. Am răspuns simplu: da :-) .
A doua zi a fost puțin mai ușoară, căci după muncă m-am dus direct la un medic adevărat. Această vizită mi-a luat vreo patru ore, pe care altfel le dedicam facebook-ului, spionându-i pe alții.
Partenerul meu de low-profile anticipase oarecum o nervozitate, care avea să apară și care ar fi putut să mă copleșească. Vineri am primit mai multe mesaje pe facebook și două apeluri telefonice: toate erau nevoi. Ale prietenilor de pe facebook și nu numai. Involuntar te gândești că lumea își amintește de existența și de importanța ta în viața lor doar atunci când au nevoie de tine. Problema era că eu nu aveam nevoie de un asemenea factor de instabilitate chiar în a doua zi de experiment.
Nu am verbalizat faptul că în mine crește o sămânță de furie, dar situația a fost anticipată: ”Acum nu trebuie să te gândești că ei sunt niște nemernici și că apelează la tine doar când au nevoie de tine, ci să simți puterea. Puterea și mai mare o să fie atunci când vei fi pe deplin conștientă că te caută doar interesat și, totuși, vei continua să îi ajuți. Lucrurile cele mai interesante se întâmplă când ieși din zona de confort.” Așa a fost doua zi.
A treia zi a fost sâmbătă. Zi încărcată și în care deschizi laptop-ul doar pentru muzică. Oricum, nici sâmbătă nu a fost chiar foarte simplu: 1. trebuia să-mi adun prietenii la un suc (eu eram organizatoarea); 2. finala Eurovision - pe care o comentez de câțiva ani pe facebook, încercând să ghicesc piesa câștigătoare.
Cu Eurovisionul a fost simplu. Nu mi-a plăcut piesa României, deci îmi lipsea motivația de a sta în fața monitorului. Cu ieșitul la suc a fost mai greu.
Atunci când stabilim să ne întâlnim cel mai des utilizăm facebook-ul. De data aceasta nu aveam voie să le scriu pe facebook. Cel mult puteam să le văd postările, dar fără a da un semn în scris acolo. Am avut emoții că nu o să reușesc să-i strâng pe toți cei care locuiesc în București. Până la urmă telefonul (pe care eu încă îl mai urăsc), WhatsApp-ul și BBM-ul mi-au fost utile. Au venit toți! Trecusem proba de foc!
Duminică a fost zi de muncă intelectuală. Am reușit să scriu până și chiar după plimbarea prin Herăstrău. Surpiza zilei, însă, a fost să aflu de pe facebook că doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, care acum sunt în Italia, s-au logodit anume duminică. Eu nu puteam să comentez, să le scriu un mesaj sau să dau like la eveniment. Le-am scris pe skype. Încă aștept să-l vadă. Probabil primul lucru pe care-l voi face după această ieșire din post-ul de facebook, va fi să le scriu cu majuscule ”CASĂ DE PIATRĂ!”
Luni parcă nici nu a existat. Nici eu, nici facebook-ul. O zi destul de veselă, deși cu multe mail-uri și activități administrative, pe care eu le urăsc din tot sufletul.
Seara venise cu o supriză. Am primit o invitație de a participa în calitate de lector la o școală de vară. Subiectul mult prea ademenitor: Diplomație și energie. Încă nu le-am răspuns. Încă îmi calculez capabilitățile pentru acest proiect. Nu aș vrea să-i dezamăgesc pe organizatori, asumându-mi mai multe decât aș putea să duc.
Apoi a mai urmat o altă supriză. Acum vreo două luni lucrasem la un articol despre președinția Ucrainei la OSCE. Luni l-am primit tradus în limba engleză. L-am recitit. Nu m-a copleșit rușinea. Deci, era de bine. Timp pentru facebook îmi rămânea din ce în ce mai puțin. În plus, postările de acolo mi s-au părut lipsite de conținut, iar știrile irelevante. Era o zi în care facebook-ul nu s-a urnit din loc. A rămas acolo nemișcat, nemotivant.
Marți. M-am tot gândit la un proiect internațional. Formular de aplicare, scrisori de recomandare, scrisoare de intenție, policy prief despre criza economică mondială și impactul acesteia asupra Republicii Moldova cu tot cu soluțiile propuse de guvernare, societate civilă și organizații internaționale. Până la soluții totul era limpede. Dar când am ajuns la soluții, m-am blocat. În Moldova nimeni nu se gândește la criză, toți sunt experți în Constituție. Deținem mai ales expertiză la cum să încalci o Constituție.
A urmat iarăși o vizită la medic. De această dată a durut. Un pic mai mult decât data trecută. Asta e. Va trece și asta ca și cealaltă.
Seara a fost liniștită și cu o mică zvâcnire în zona feței, ca să nu uit prea repede că vizitasem un cabinet medical. Facebook-ul mă preocupa din ce în ce mai puțin. Mai interesant era să observi stelele de la balcon și pisicii care se plimbau în întuneric pe acoperișul unei case din fața blocului în care locuiesc eu. Erau doi. Albi, cu câteva pete negre.
Apoi a urmat vestea tristă. Rămâneam singură în anonimatul meu. Cel care m-a susținut în primele cinci zile de retragere în defensivă a decis să-și închidă contul de facebook. Temporar sau nu. Avea motive sau poate nu le avea și le inventa pentru el, ca o scuză împotriva unei suferințe sufletești.
A fost momentul în care am simțit într-adevăr ce înseamnă să rămâi singură, fără nicio susținere. Atunci pentru câteva minute chiar am simțit că urăsc facebook-ul. Mi-am dorit și eu să pot dispărea atât de natural, calm, simplu. Dar nu am putut. Eu sunt o lașă ca să apăs butonul ”închide contul”. Așa mi s-a întâmplat și cu blogul. L-am băgat în comă. L-am privit cum moare. Am savurat clipa agoniei.
Azi este miercuri. Mă pregătesc pentru mâine să deschid gura. Dar întrebarea este: cât de tare vreau să ies în față? Am nevoie de acest lucru sau nu?
Mai am timp să mă gândesc până mâine dimineață când îmi expiră anonimatul.
Am și o concluzie, totuși: Să înveți să taci este un lucru foarte dificil.
