Clubul Valdai si viitorul geopoliticii ruse in spatiul ex-sovietic

Clubul Valdai a reunit si in anul 2010 un numar important de experti rusi si straini. Acest for, organizat anual, si-a propus in anul curent sa supuna dezbaterii subiecte ample ce tin de viitorul geopoliticii ruse, a influentei Federatiei Ruse in spatiul ex-sovietic, dar mai ales probleme ce tin de interpretarea istoriei contemporane a Rusiei. “Istoria Rusiei si viitorul ei” a fost discutata de peste 60 de politologi, istorici si oameni de stiinta din 15 state din Europa, America de Nord si Asia, incepand cu 31 august si pana la data de 07 septembrie 2010.(Vocea Rusiei, RIA Novosti)

Foto: Vocea Rusiei

Pentru CSEEA. Preluat de CURAJ.NET.

Desi initial parea ca actualul presedinte rus, Dmitrii Medvedev, nu va oferi sferei academice si elitei politice momente si subiecte interesante pentru dezbaterile publice, capabile sa anime interesul opiniei publice internationale, implicarea totala a acestuia in promovarea intereselor si obiectivelor de politica externa a Federatiei Ruse, precum si continuarea unor proiecte incepute de predecesorul sau au demonstrat majoritatii actorilor interesati de geopolitica Rusiei ca Moscova poate si va intreprinde mereu actiuni menite sa sporeasca rolul acestui stat nu doar in spatiul pe care déjà il influenteaza prin politica sa, adesea agresiva, dar si va incerca acelasi lucru si la nivelul sistemului de relatii internationale. Pierderea statutului de “super putere” si acceptarea celui de “mare putere” este un lucru greu de acceptat la Kremlin. Totusi, incercarile de stimulare a potentialului de influentare a partenerilor si oponentilor nu pot fi ignorate. Acestea au o frecventa din ce in ce mai mare si asta in pofida faptului ca multe dintre ele nu au rezultate pozitive pentru liderii de la Kremlin.

In prezent exista o tendinta generala de a caracteriza relatia Federatiei Ruse cu spatiul ex-sovietic prin prisma inrautatirii raporturilor politice si economice cu acestea si de a acuza de acest aspect liderii statelor care altadata erau membre ale Uniunii Sovietice. Aceasta vina nu este, insa, unilaterala, iar adoptarea unei asemenea atitudini justifica un singur lucru: indiferenta celorlalti actori internationali, care prefera sa nu se implice in raporturile bilaterale pe care le stabileste Moscova cu celelalte capitale ex-sovietice, astfel incat sa nu provoace crize politice sau energetice la un nivel mult mai elitist. Plasarea intr-o stare expectativa este cea mai comoda forma de non-reactie.

Geopolitica Rusiei in spatiul ex-sovietic nu mai este o siguranta. Ea a devenit o incertitudine in care actorii mai mici, care formeaza periferia influentei politice a Moscovei, isi schimba din cand in cand calitatea de partener in opozant. Cele mai bune exemple in acest sens sunt Belorusia si Ucraina. Catalizatoare ale acestor schimbari de roluri sunt alegerile, aparent democratice, aparent in interesul cetatenilor acestor doua state.

De ce sunt actuale discutiile despre viitorul si trecutul Rusiei?

Rusia actuala tanjeste dupa statutul pe care il avea Uniunea Sovietica in cea de-a doua jumatate a secolului XX. Acest rol de super putere si starea bipolara a sistemului de relatii internationale erau cele mai apropiate de spiritul politicii promovate de liderii celui mai intins stat din punct de vedere teritorial. Din pacate imaginea actuala nu mai este construita doar de proiectia armelor pe care le detine un anumit stat, ci mai ales de credibilitatea imaginii sale a carei reflectie se vede in respectarea sau ignorarea normelor de drept international, a uzantelor economice sau pur si simplu prin constructia algoritmului de politica externa si a doctrinei sale militare. Scheletul politicii rusesti este unul fragil, pentru ca ii lipseste continutul epuizat in actiuni de ordin unilateral. Este o greseala sa se faca uz de compararea statusului de mare putere, atunci cand in interior conducerea acestuia incearca sa limiteze orice forma de manifestare a dezacordului cu politica promovata de lideri.

Important in cadrul reuniunii din acest an a Clubului Valdai este faptul ca organizatorii au recunoscut acest deficit de imagine pozitiva a Rusiei proiectata in exterior. Intr-adevar, expertii de la Moscova au fost initiatorii multor discutii de genul celor “Clubul Valdai”. Problema este ca temele supuse acestor dezbateri academice nu denota doar deschidere spre dialog politic, dar si perpetuarea unor probleme grave la Moscova. Kremlinul a distrus opozitia care juca rolul de jandarm pentru guvernare si a carei menire era tocmai aceea de a identifica problemele si de a oferi solutii suplimentare pentru eliminarea oricaror forme de regres democratic. In aceasta situatie singura optiune ramane a fi apelul la expertiza externa, pe care liderii de la Moscova doresc sa o obtina prin declansarea unor ample discutii politice sau prin initierea unor proiecte de genul celui pentru modernizarea Rusiei pe care partenerul sau occidental, Uniunea Europeana, il tot amana tocmai din cauza deficitului de democratie pe care o intalnim in Rusia secolului XXI.

A argumenta trecutul european al Federatiei Ruse nu este un lucru usor, mai ales in conditiile in care exista probleme nesolutionate cu un numar important de state din Europa de Est. Federatia Rusa este un vecin dificil – aceasta este primul lucru pe care il sesizeaza tarile europene. Liderii de la Kremlin gresesc atunci cand devin irascibili din cauza atitudinii oficialilor de la Bruxelles. Asumarea unei pozitii pragmatice fata de recomandarile primite din Vest ar putea avea, totusi, un efect benefic asupra acestui deficit de imagine. Alti sefi de state nu recurg la asemenea cluburi de discutii pentru ca nu se confrunta cu aceeasi problema si nu pentru ca le-ar lipsi resursele umane pentru a initia asemenea reuniuni. Rusia detine resursa umana, dar utilitatea acesteia este recunoscuta doar in situatii critice. Cu o situatia similara s-a confruntat si Uniunea Sovietica inainte de inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Consecintele au fost dramatice. Daca scopul unor asemenea discutii este de a elimina orice posibilitate de interpretare eronata a istoriei recente (cea a primei jumatati a secolului XX), atunci si instrumentele de actiune actuale in domeniul politicii externe trebuie sa fie din ce in ce mai progresive.

Cadrul legislativ care reglementeaza politica externa a Federatiei Ruse are un continut orientat catre explicarea pozitiei si rolului unic al acestui stat in integrarea economica, politica si culturala a statelor situate deopotriva in Europa si Asia. Argumentarea acestei pozitii vine de la aceeasi situatie teritoriala unica a acestui stat. Iata de ce politica externa promovata de Moscova este inca gandita in termeni geopolitici, la care Occidentul a renuntat demult. Pentru a intelege Federatia Rusa este obligatoriu sa gandesti ca elita politica de la Moscova, folosind conceptele geopolitice de care aceasta face uz.

Apar cateva intrebari aici: pe cine incearca sa convinga Kremlinul ca schimbarea este in curs de derulare? Pana unde sunt capabili rusii sa mearga cu schimbarea de paradigma in politica externa si acceptarea noilor realitati oferite de spatiul in care doresc sa-si asume influenta in maniera unilaterala?

Dupa cum am mentionat putin mai sus, procesele electorale, instrumente ale democratiei, pot produce schimbari importante in cadrul raporturilor bilaterale pe care le are Federatia Rusa cu state din spatiul ex-sovietic. Situatia se poate schimba radical de la o campanie electorala la alta. Ucraina, Republica Moldova sau Belorusia sunt doar cateva dintre exemplele potrivite pentru a argument aceasta opinie.

Astazi Kievul promoveaza o politica de sustinere a initiativelor rusesti in zona Marii Negre, chiar daca in anul 2005 se opunea oricarui semnal venit de la Moscova, iar Republica Moldova, dimpotriva, a adoptat un vector european in politica externa si depune eforturi considerabile pentru a-si atinge obiectivele de politica externa.

Ieri conducerea de la Minsk sustinea initiativele economice si de unificare a sistemului vamal in cadrul Uniunii Rusia-Kazahstan-Belorusia. Astazi, in ajunul alegerilor prezidentiale, observam nu doar o usoara opozitie fata de conducerea rusa, ci constatam pretentii cu caracter european tot mai mari din partea presedintelui belorus, Alexandr Lukasenco. Nu ne ramane decat sa ghicim daca acesta isi doreste si in continuare legitimarea unui mandat prelungit sau a realizat ca poate sa beneficieze de instrumente financiare europene suplimentare, mult mai mari decat i-ar putea oferi Kremlinul. In cazul acestui stat am putea asista la “crearea” unei democratii financiare si nu civile. Este o posibilitate pe care nu isi permite nicio parte sa o excluda din aceasta ecuatie politica a Europei de Est.

Ce a obtinut Rusia dupa douazeci de ani de la destramarea Uniunii Sovietice in urma derularii unor reforme economice si sociale mai putin corecte fata de propriii cetateni si a unor actiuni de politica externa promovate unilateral in spatiul ex-sovietic este foarte simplu de cuantificat. Un stat puternic centralizat, in care verticala puterii nu mai poate produce uimire, care domina o Asie Centrala bantuita de fantomele revolutiilor portocalii, un Caucaz in care exploziile din ce in ce mai violente sunt la ordinea zilei, o Belorusie din ce in ce mai ostila si avida de independenta financiara si politica, o Ucraina slabita, antrenata intr-un proces de transformare in stat autocrat, o Moldova in plina criza politica pe care multe state europene si-o doresc a fi povestea de succes a Parteneriatului Estic promovat de Uniunea Europeana si o Georgie sustinuta nu prea subtil, dar foarte ferm de Occident. Succesul resetarii relatiilor ruso-americane sau ruso-europene poate fi umbrit de impotenta de care a dat dovada Moscova chiar in vecinatatea apropiata – locul, aparent, cel mai usor de controlat.

Corectitudinea politica lipseste in acest moment in dialogul promovat de Kremlin in raportul cu noile state independente. Aceasta situatie este acceptabila pana la un anumit moment. Este imposibil sa construiesti o imagine pozitiva pentru un stat de marimea Federatiei Ruse, mai ales in conditiile unei memorii inca vii a comunismului si a efectelor acestuia in multe tari din vecinatatea apropiata. Mostenitoarea de jure a Uniunii Sovietice trebuie sa-si asume si erorile trecutului, nu doar viitorul geopolitic al acestui spatiu. Adevarul istoric poate fi deformat, dar ulterior aceasta malformatie va umbri posibilitatea dezvoltarii unor relatii normale bazate pe cooperare economico-politica si perteneriat cultural intre diferiti actori statali. O deschidere spre rezolvarea problemelor care au radacini istorice este mult mai acceptabila decat invinuirea partenerilor de lipsa de recunostinta fata de aportul adus la promovarea conceptului de globalizare a pacii. Un testament trebuie sa fie asumat in intregime, el nu poate fi impartit in bucati de istorie care sunt sau nu acceptate, pentru ca altfel lasa loc interpretarilor in ajunul unor evenimente similare celebrarii a 65 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Exista actori statali care insista sa-si corecteze erorile istorice si exista alti actori statali care au inteles prea tarziu necesitatea derularii unui asemenea proces.