Când am primit misiunea de la RONO să scriu acest articol credeam că va fi foarte simplu: cautare „google” cetăţenie română pentru moldoveni (căutare în rusă desigur) şi în doi timpi şi trei mişcări vei obţine un articol foarte frumos despre poziţia Rusiei cu privire la procesul de simplificare a redobândirii cetăţeniei române pentru cei cărora le-a fost retrasă abuziv la 28 iunie 1940 şi urmaşilor acestora până la a treia generaţie.

Preluat de CURAJ.NET.

Mare mi-a fost mirarea când am găsit în foarte multe publicaţii electronice acest anunţ. Autorii lui chiar insistă să vă luaţi viitorul în propriile mâni, adică în propriile paşapoarte, în cele europene. Desigur acest viitor are şi un preţ: dacă eşti cetăţean al Republicii Moldova şi eşti descendent al unor persoane care prin zona anilor 1940 s-au aflat sub „dominaţie românească”, atunci vei plăti 2000 euro, iar pentru ceilalţi, indiferent că te simţi sau nu „faşâsto-rumân” preţul e triplu: 6000 euro. Genele româneşti sunt la mare căutare şi la mare preţ... . Să nu credeţi că sunt naivă şi nu realizez că acest mesaj este postat chiar de „moldoveni”. Nu, nu.... sunt conştientă că tot ai „mei” îşi vând şi mama pentru a „contribui” la formarea României Mari.

Cu toţii cunoaşteţi opinia mea faţă de acest proces: urmaşii trebuie să mai şi demonstreze că o merită sau cel puţin autorităţile române ar trebui să fie atente la cine devine cetăţean român, astfel încât procesul în cauză să nu devină periculos pentru securitatea şi stabilitatea internă a României.

Revenind, însă, la tematica acestui material trebuie să recunosc că procesul de documentare a fost unul lung şi asta deoarece există în presa online o mulţime de articole dedicate acestui subiect şi de foarte multe ori procesul de redobândire a cetăţeniei se transformă în geopolitică. Mirare a produs şi cantitatea de pagini scrise. În momentul în care cauţi opinia ruşilor o găseşti şi pe cea a ucrainenilor - foarte speriaţi de tot ce înseamnă „ROMÂNESC”. Între „românesc” şi „imperiu” există un singur semn şi acela este „=”. Nu există o altă interpretare, nu se acceptă un alt tratament decât cel al inducerii unei temeri faţă de tot ceea ce are provenienţă din ţara vecină. Din punct de vedere istoric au de ce să se teamă:

„Societatea ucraineană are nevoie de un consens în ceea ce priveşte problemele istoriei. Trebuie doar să recunoaştem că toate paginile istoriei Ucrainei sunt istoria Ucrainei, inclusiv în perioada sovietică, precum şi frontierele trasate după război. Punct. Orice încercare de a revizui istoria va conduce la revizuirea hotarelor ucrainene. Şi nu numai cu România. Ucraina doar era compusă din câteva părţi...”, spunea într-un interviu, acordat pentru publicaţia online Cenzor.net.ua pe 10 iunie 2010 istoricul Vitalii Kulik, colaborator al centrului de studiere a problemelor societăţii din Ucraina, citat de Flot2017.com.

Spre fericirea lor pot să stea încă o perioadă de timp liniştiţi pentru că legislaţia în vigoare şi interpretarea normelor de drept internaţional nu permit amestecul abuziv în treburile interne ale unui stat, iar Ucraina încă mai este stat. Dar dacă se va continua politica de intimidare a etnicilor români în Ucraina, atunci autorităţile române vor avea dreptul să utilizeze metoda consacrată deja de „oferire de ajutor şi protecţie românilor”. Cine va putea risposta? Oare nu acest motiv îl invocă Rusia de fiecare când un anumit interes naţional trebuie să fie promovat cu orice scop? Oare nu aceasta este metoda de forţare a frontierelor statelor vecine unde au fost create enclave etnice sau teritoriale, astfel încât să i se ofere geopoliticii ruseşti continuitate? Şi oare nu cu ajutorul unor promisiuni de apărare a drepturilor minorităţilor a ajuns Victor Ianucovici în scaunul de preşedinte?

Problema este că în cazul Ucrainei despre fragmentarea statului se vorbeşte mai mult în interiorul ţării şi nu în exterior. În plus, dacă tot vorbim despre expansiune, atunci le recomandăm vecinilor estici să fie atenţi la modalitatea în care percep ei o relaţie de bună vecinătate şi cum tratează probleme diplomatice cu vecinii lor şi mai estici. Forma în care se manifestă fobia faţă de România ar trebui să preocupe mai puţin decât dependenţa energetică, economică şi militară la care s-au autosupus înşişi ucrainenii.

Şi din nou la şcoală vă învaţă de rău...

Discuţiile cu privire la acordarea de burse de către statul român cu scopul de a îmbuiba minţile tinerilor moldoveni sau ucraineni care visează la un trai mai bun mi se par foarte interesante. Concluzia seamănă cu ceva de genul: mai întâi le dăm burse, apoi mai vedem ce facem cu ei. Şi eu sunt bursieră a României, dar, probabil, ar trebui să mă simt ignorată de autorităţile române care nu s-au sinchisit să mă îndoctrineze cu idei naţionaliste, adică nu şi-au dus la bun sfârşit lucrul cu mine. Nu a venit nimeni să-mi bată la poartă, fluturând promisiuni de viaţă lungă şi trai mai bun în România Mare. A fost alegerea mea, precum a fost şi alegerea altor mii de tineri. Nu ne-a obligat nimeni. Dacă autorităţilor statului Republica Moldova sau Ucraina nu le convenea acest lucru, atunci ar fi trebuit să vină cu o ofertă de studii şi condiţii de trai mai bune în propria ţară, astfel încât creierii, pe care îi deplângeau la Chişinău şi după care încă se mai plânge la Kiev, de origine română de altfel, să nu se pomenească în situaţia de a părăsi capul... .

Ştiţi care este argumentul forte al ucrainenilor? Andrei Novaţkii de la Fondul de Cultură Strategică ne spune:

„În şcolile din România nu se studiază istoria României, dar istoria românilor. La aceştia istoricii din Bucureşti adaugă 2,8 mln. de moldoveni, care locuiesc în Republica Moldova şi 400 mii de moldoveni, care locuiesc în Ucraina (în regiunile Viniţk, Odessa, Cernăuţi). Este posibil ca o asemenea poziţie a „struţului” adoptată de o parte a clasei politice ucrainene să se bazeze pe faptul că politica României nu întâmpină opoziţie nici în Europa şi nici în SUA.”

Când îl întrebi pe un etnic român din Bugeac ce se simte, la început spune că e moldovean, dar dacă îi mai pui aceeaşi întrebare şi a doua oară şi îi oferi două opţiuni „moldovean” sau „român”, răspunsul nu va mai veni atât de rapid şi nu va mai fi obligatoriu primul, pentru că brusc va începe să lucreze subconştientul acela naţionalist, care îi va spune să se mai gândească ce au fost strămoşii lui şi ce aveau ei scrişi în acte.

Ce mai vânează hiena...

Este foarte uşor să învinuieşti alte autorităţi, alte state că-ţi fură cetăţenii. Este mai greu să accepţi că aceşti cetăţeni s-au săturat să suporte încălcarea drepturilor elementare şi să fie trataţi ca cedenţi de suveranitate, după care se merită să se alerge o dată la patru ani pentru că aşa cere Constituţia unui stat aparent democratic. Îi vrei acasă? Atunci ar trebui să întreprinzi ceva în această direcţie şi când spun asta nu mă refer la limitarea drepturilor de a studia în limba maternă sau la intimidarea enoriaşilor care doresc să asculte o liturgie în limba română. Acestea sunt acţiuni care presupun retragerea unei minorităţi în cochilie pentru autoconservare, dar nu pentru mult timp, căci la un moment dat va avea nevoie de oxigen şi va face rost de el, prin întoarcerea la origine şi acceptând faptul că în perioada interbelică strămăşii au fost cetăţeni ai României Mari – în acest caz identitatea naţională va fi sursa de supravieţuire. Sintagma lui Mihail Pokasi „recunoaşte că eşti român şi toate hotarele îţi vor fi înlăturate” poate fi uşor combătută. Statul român nu a pus nimănui pistolul în ceafă, obligându-l să recunoască o identitate falsă sau să se mişte pe teritoriu european, pe când URSS a făcut-o prin crearea unei identităţi false. Nu hiena e de vină şi nici „jertvele de etnie română” care se aruncă într-o gură europeană hapsână. Poate, totuşi, problema e în altă parte?

Să ne decidem: expansionizmu’ e de tip european sau român?

Nu este o glumă, ci o simplă întrebare pe care orice om cu capacitate de exerciţiu deplină ar trebui să şi-o pună atunci când se documentează cu privire la acest subiect şi încearcă să depisteze care ar putea fi originile unor asemenea idei de „europenizare” a procesului de acordare a cetăţeniei. În momentul în care găseşti tot mai multe teorii care mai de care mai incredibile cu privire la expansiunea Uniunii Europene, care ar folosi cetăţenia română pe post de Cal Troian, involuntar îţi pui întrebarea de ce ucrainenii sunt atât de indecişi în privinţa originii pericolului? Să aduci învinuiri României este simplu. Pe undeva vei avea şi nişte argumente, iar dacă nu le ai o să le inventezi, pentru că ştii ce ai făcut sau din simplul motiv că ai acceptat cândva târgul (aici mă refer la admiterea încorporării unor teritorii străine în componenţa Ucrainei), ţi-ai asumat anumite riscuri cu toate urmările procesului. Însă, să teoretizezi fenomenul până la a începe a ridiculiza tot ceea ce înseamnă integrare europeană poate fi catalogat drept infantilism politic. În primul rând pentru că te declari un stat european, cu aspiraţii europene şi euroatlantice şi nici o conducere normală la cap nu ar avea aspiraţii utopice de a se integra într-o comunitate nesănătoasă, cu pretenţii expansioniste şi antidemocratice. Doresc să le reamintesc vecinilor de la Est că nimeni nu îi obligă să se integreze sau să devină stat membru al Uniunii Europene, chiar dacă sunt localizaţi din punct de vedere geografic pe teritoriul Europei. Precedente există şi nu din cele mai nereuşite. Dacă nu îi convine cuiva de la Kiev sau Odessa modelul comunitar de dezvoltare este liber să-l aleagă pe cel elveţian sau norvegian. Liberul arbitru încă nu a fost anulat în această privinţă, chiar dacă spre Kiev politica externă a Uniunii Europene se reflectă sub formă de expansiune cu chip românesc. Şi dacă printr-o minune cei care emit asemenea ipoteze vor alege izolarea sau reîntoarcerea la matca rusă în calitate de model, le mai recomandăm să se gândească şi la resursele pe care le deţine în acest moment Ucraina, este ea capabilă să vâslească singură sau nu? Rusia poate să se împartă cu gaze naturale, dar din păcate este un stat care cerşeşte de la acelaşi model expansionist european ajutor pentru modernizare. În plus, ce dă rusul fără să ceară nimic înapoi?

Cade şi următorul argument, precum că statele care se află la frontiera Uniunii Europene ar putea să aibă aceeaşi soartă ca Albania în perioada URSS sau Cuba la mijlocul secolului XX. Exodul masiv de forţă de muncă din Este spre Vest nu a avut loc nici în anul 2004 şi nici în anul 2007. Investiţiile străine directe la care ar putea fi „supusă” Ucraina în cadrul unui proces de integrare europeană ar aduce beneficii nu doar expansioniştilor europeni, dar şi economiei acestui stat, populaţiei în primul rând. Dar Kievul a ales să scoată paiul (seamănă cu un paşaport la formă şi culoare) românesc din ochii europenilor, uitând de bârna pe care şi-au băgat-o singuri în propria retină, ei înşişi devenind autorii propriei lor scindări teritoriale. Nimeni nu a atentat la integritatea statului ucrainean până nu au făcut-o ucrainenii! Uniunea Europeană nu cere loialitate, ci te provoacă la o atitudine mai responsabilă faţă de propria societate civilă, oferind un model reuşit de dezvoltare economică şi socială, astfel încât stabilitatea să devină termenul care să îi caracterizeze vecinii. Cui nu îi convine o asemenea etichetare? Oricărui actor statal care va alege să se complacă în „stabilitate” şi să uite de reformarea internă a societăţii. Pe ucraineni, încă, nu îi paşte nici stabilitatea şi nici progresul economico-social. Ei sunt preocupaţi de construirea unui stat autoritar şi de argumentarea unor teorii absurde cu privire la expansionismul statelor vecine, care nu au avut niciodată exerciţiul imperialismului.

În acelaşi articol, publicat în anul 2009, Mihail Pokasi spunea că procesul de acordare a cetăţeniei române pentru cetăţenii Republicii Moldova, dar şi pentru etnicii români din alte teritorii ar putea să aibă efectul unei bombe cu efect întârziat, iar România Mare nu este altceva decât o hienă, o subspecie est-europeană, care va activa acest mecanism. Din păcate declanşatorul este în mânile ucrainenilor şi acolo va rămâne şi în perioada următoare pentru că noua conducere de la Kiev nu se arată preocupată de reformarea internă, ci de amplificarea procesului de scindare a societăţii în baza unor argumente naţionaliste.

Statistici, statistici, statistici ...

Pentru a întregi imaginea de ansamblu este necesar să cunoaştem numărul persoanelor cu duble cetăţenii. Din păcate datele de acest gen lipsesc cu desăvârşire. Doar în două articole am găsit referiri, dar şi acelea nu sunt recente.

Astfel, pe pagina electronică a Biroului Informaţional din Odessa al Partidului Socialist Progresiv din Ucraina în anul 2007 era specificat următorul lucru:

„Bunătatea autorităţilor române nu are limite, acestea fiind gata să îi înscrie drept români chiar şi pe ruşii şi ucrainenii care locuiesc în Republica Moldova, dacă aceştia doresc să devină cetăţeni ai statului vecin.

Conform rezultatelor unui monitoring comun româno-ucrainean cu privire la respectarea drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina s-a constatat că în anul 2001 pe teritoriul regiunii Odessa locuiau 724 de cetăţeni, care s-au identificat ca români. Pe de altă parte 123800 de concetăţeni se consideră a fi moldoveni. Bucureştiul nu a acceptat o asemenea statistică. Autorităţile române imediat au declarat că moldovenii nu există în realitate, astfel în regiunea Odessa locuind peste 120 mii de români şi nu 724, ceea ce schimbă radical problema.”

Autorii acestui articol au mai adăugat că nu este rentabil să deschizi şcoli cu predare în limba română, după cum insistă România, şi asta deoarece în localităţile unde se regăsesc români sunt foarte puţini copii de această etnie, de la 10 până la 20. Evident că pentru un asemenea număr de elevi nimeni nu va construi o şcoală specială. În plus, există 724 de suflete, dar în paşaport nu există consemnări despre naţionalitate şi atunci de unde să ştii dacă eşti român, ucrainean sau moldovan, se mai întreabă colaboratorii acestui Birou Informaţional, care insistă că Bucureştiul face demersuri clare cu scopul unic de a crea enclave pe teritoriile pe care le consideră româneşti dintotdeauna, astfel încât ulterior, folosindu-se de norme de drept internaţional flexibile, să înghită un întreg stat suveran, după modelul nemţilor în Cehoslovacia.

Pe 24 decembrie 2009, publicaţia rusă “Nezavisimaya Gazeta” oferea într-un articol cu tiltul “Butoiul cu pulbere al Transnistriei” următoarele date cu privire la numărul de cetăţeni ruşi şi ucraineni pe teritoriul nerecunoscutei republici nistrene: “În Transnistria locuiesc 150 mii de cetăţeni ruşi şi 100 mii de cetăţeni ucraineni.”

Dacă autorităţile de la Chişinău vor continua să le limiteze drepturile şi libertăţile, atunci conducerea Federaţiei Ruse va avea toate argumentele de partea sa să îşi întărească prezenţa militară în acest teritoriu cu scopul de a-şi proteja cetăţenii, l-au citat autorii articolului publicat în Nezavisimaya Gazeta pe Igor Smirnov.

Astfel, mai spre est concluzia a fost făcută demult: una din două, ori România are pretenţii imperialiste, ori Uniunea Europeană are pretenţii expansioniste, iar prima o ajută să le atingă. Probabil nu este mare diferenţă între a fi imperialist roman şi expansionist european. Dacă moldovenii déjà s-au decis demult ce doresc să fie, atunci mai rămâne să aflăm ce doresc şi ucrainenii sau alte persoane care pur şi simplu nu au origini române, dar foarte mult îşi doresc să beneficieze de libertatea de circulaţie pe teritoriul Europei. 6000 de euro e mult sau puţin să dai pentru aceasta?

Dosarul "Cetăţenia română" va putea fi accesat în curând pe ROmanian News Online.

Voi reveni cu detalii...

Academia Curajului - ziua 5

Directia Cetatenie, Bucuresti 28 iulie 2010






Academia Curajului - ziua 3

Vernisajul Expozitiei de Fotografii "Sudul Basarabiei" (Bugeac)

Academia Curajului - ziua 2




Devine din ce în ce mai itneresant... :)

Academia Curajului - ziua 1

Astăzi a fost prima zi a Academiei Curajului în Bucureşti. Pentru noi a venit tocmai de la Chişinău Ghenadie Brega - una dintre spaimele CC-iştilor din Republica Moldova (pentru cei care nu ştiu, aceştia sunt angajaţii instituţiilor publice, care aleargă maraton cu obstacole prin padurile de pe marginea şoselelor şi îi consideră pe jurnalişti câini sau alte jivine).

Recunosc, eu nu sunt persoana care intervine, mai degrabă sunt cea care observă de pe margine cum se desfăşoară procesul de sicializare. De aceea am avut nişte senzaţii foarte ciudate atunci când am ieşit în stradă şi a trebuit să filmez.

Mai jos o să vă las un filmuleţ. Este făcut de colegii mei de la Academia Curajului Bucureşti

- autor Gheorghe Cătălin.

ROMÂNII DIN VECINĂTATEA IMEDIATĂ X - SUDUL BASARABIEI ( BUGEAC )

ROMÂNII DIN VECINĂTATEA IMEDIATĂ X

SUDUL BASARABIEI ( BUGEAC )

Institutul Fraţii Golescu pt. relaţii cu românii din străinătate vă invită pe data de 26 iulie 2010 ora 18:00 la Clubul Tăranului din cadrul Muzeului Ţăranului Român pentru a participa la vernisajul expoziţiei de fotografii “Sudul Basarabiei (Bugeac)” semnată de IULIA MODIGA.


În luna martie a anului 1878, Eminescu scria în "Timpul" : " Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale. Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Marei Negre până la Cetatea Albă la Gura Nistrului, a patra lature; apoi pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldova curată, răsbotezată de la 1812 încoace."
Coordonatele lui Eminescu delimitează Basarabia, aceea istorică, a Basarabilor şi a Ţării Româneşti, numită şi Bugeac, sau Bugeag, sau Sudul Bugeacului, sau Sudul Basarabiei; aici aflăm întregul miraj, misterul şi blestemul Basarabiei de astăzi.
În rest, despre Bugeac, despre trecutul său ( tumultos ), prezentul său ( trist ) şi viitorul său ( incert ) va trebui, ca români, să vorbim serios odată şi odată...

Iulia Modiga a absolvit programul de master Antropologie şi Dezvoltarea Comunitară din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti. Lucrează ca asistent-cercetător la Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi este redactor-asociat al Revistei la Plic, publicaţie de artă, literatură şi atitudine din Republica Moldova. Manifestându-şi interesul pentru domeniile geopolitică şi antropologie vizuală, şi-a propus studierea comunităţilor româneşti din jurul graniţelor. Pe fondul curiozităţii sociologice, a întreprins şi o incursiune în partea sudică a Ucrainei, cunoscută drept zona Bugeacului, unde a descoperit ,,istoria încremenită”.
,,Fotografiile realizate pe parcursul expediţiei mele în Ucraina, alături de Radu Popescu, Angela Grămadă şi Alina Sclifos, reprezintă mărturii ale unui spaţiu degradat de condiţiile precare de viaţă pe care le împărtăşesc atât români, cât şi ucraineni, ruşi, tătari, alte minorităţi. Capturând cadru după cadru într-o lume la primă vedere autistă şi captivă, am fost plăcut surprinsă de primele cuvinte româneşti identificate pe schela unei biserici aflate în construcţie... În fiecare localitate, cel puţin un „Tovarăş” veghea”.

Invitaţii vernisajului: Dr. Constantin Bulgaru (profesor Institutul Hurmuzachi), Dr. Ion Constantin ( Biblioteca Metropolitană Bucureşti ), Dr. Mircea Dogaru (istoric), Radu Popescu (coordonator Institutul Fraţii Golescu), Dr. Robert Stănciugel (istoric).

Institutul Fraţii Golescu este organizaţie neguvernamentală, dedicată relaţiilor cu românii din străinatate. Ce facem? Concursul “Ars adolescentina”, în colaborare cu Radio Moldova, Chişinău (9 ediţii ); premianţii primesc o “călătorie în ţară”, adică aici, în ţara noastră şi a lor. Spectacolul de colinde “Noi umblăm şi colindăm” în Slatina, în dreapta Tisei, în colaborare cu Clubul Maramureşenilor din dreapta Tisei ( 9 ediţii ). Dăm o mână de ajutor la înălţarea bisericii “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Hagi Curda, Sudul Bugeacului. Şi alte multe şi mărunte.

Despre Muzeul Ţăranului Român nu e nevoie să spunem nimic; e zi de zi prezent în viaţa noastră bucureşteană şi nu numai. Ştiaţi că s-a născut în anul 1907 dintr-o idee pe care Alexandru Tzigara Samurcas a dus-o cu devotament până la capat.

Mulţumiri : domnilor Valentin Eliseu, Adrian Darabana, Gheorghe Marina, ca şi dlui Robert Stanciugel.

Întrebări: 0721/242-932 sau fratiigolescu@yahoo.com
Proiectul “Românii din vecinătatea imediată” este susţinut de: Fundaţia Naţională pentru Românii de pretutindeni, Forumul Internaţional al Jurnaliştilor Români, Organizaţia Studenţilor Basarabeni Bucureşti, Asociaţia Onoare şi Patrie, Liga Studenţilor Basarabeni Bucureşti, Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei,

Parteneri media : Romanian Global News, basarabeni.ro, Familia română.

Mai avem şi presă "nepărtinitoare".... unde-i oare?




Mi s-a oferit posibilitatea pe o reţea socială să organizez dezbateri publice pentru ziarul Flux cu privire la efectele construcţiei căii ferate Cahul-Giurgiuleşti din Sudul Moldovei.... . Mde.... . Vin alegerile .... multă disperare şi pe reţelele sociale... .

After the Fall: International Politics in an Age of American Decline

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti prin Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice şi Departamentul Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană a găzduit pe 16 iulie 2010 conferinţa "After the Fall: International Politics in an Age of American Decline" susţinută de Prof. Christopher Layne şi Prof. Gabriela Marin-Thornton, George H. W. Bush School of Government & Public Service, Texas A & M University.

Preluat de CURAJ.NET.

Prea puţine ocazii avem să auzim cu propriile urechi cum americanii recunosc că ceva nu funcţionează în politica lor externă, iar percepţia acţiunilor în afara propriilor hotare este diferită de ceea ce prezintă teoreticienii în strategii şi politici publice care ulterior nu funcţionează.


În cele ce urmează vă voi prezenta câteva din tezele emise de Prof. Christopher Layne cu privire la perioada de declin a politicii americane.

După colapsul Uniunii Sovietice pentru Statele Unite ale Americii s-a ivit posibilitatea unică de a-şi asuma rolul de hegemon în cadrul sistemului de relaţii internaţionale. Casa Albă a reuşit să-şi asume un număr mare de angajamente.

Uniunea Sovietică se bălăcea în propria agonie, cauzată de destrămarea iminentă. Comunităţile Europene se aflau în faza de proiecţie teoretică a vectorului politic, iar China, deşi era unul dintre actorii importanţi ai sistemului, nu putea să argumenteze din punct de vedere economic o eventuală reorganizare a acestuia. Statele Unite au devenit, astfel, nu doar hegemonul, care stabilea regulile şi normele după care se derulau evenimentele, ci şi actorul cu cele mai multe angajamente la nivel internaţional. Prea târziu a realizat conducerea de la Casa Albă că resursele pe care le deţine sunt limitate cantitativ şi nu pot concura cu necesităţile impuse de noul statut pe care aveau să-l ocupe în cadrul sistemului unipolar al relaţiilor internaţionale care se configurase la acel moment.


Acţiunile de politică externă în fiecare dintre locaţiile unde hegemonul se implicase şi reuşise să impună norme de conduită au avut consecinţe destul de grave pentru poziţionarea SUA în cadrul sistemului la începutul secolului XXI. Analiza punctuală a fiecăreia dintre ele va conduce la depistarea cauzelor declinului politicii americane. Percepţia de exportatori de valori pe care a reuşit să o creioneze încă Wodrow Wilson este negată şi contestată de tot mai mulţi actori mici. Consumatorii mondiali nu mai sunt clienţi fideli ai valorilor americane şi asta deoarece treptat se diversifică paleta de modele regionale, care au pretenţia de a se transforma în superputeri globale. Rolul de hegemon este contestat. Cine este de vină? Cel mai probabil de vină sunt chiar promotorii, care au utilizat inclusiv instrumentele militare pentru impunerea principiilor şi valorilor occidentale, adică a celor americane. Insistenţa cu care au fost acestea promovate au făcut ca ele să devină greu digerabile pentru anumite popoare şi acestea au ripostat. În plus, cei care au reuşit să se adapteze într-un timp foarte scurt la procesele impuse de globalizare nu au ezitat să încerce valori şi norme impuse de alte modele, printre care şi China. SUA au greşit atunci când au transmis un mesaj universal prin care puneau pe seama terorismului internaţional declinul unipolarităţii sistemului. Christopher Layne contestă această teză, argumentându-şi poziţia în felul următor: “Terorismul nu poate ucide o superputere, doar o altă superputere o poate face. Iată de ce trebuie să mă îngrijoreze mai mult China, pentru că ea poate deveni un model… .”

În acest context, un strateg adevărat va înţelege câteva lucruri simple, spune Prof. Layne. Dacă China este principalul actor care îmi ameninţa poziţia la nivelul sistemului, atunci singura modalitate de a o împiedica să ia locul SUA în cadrul acestuia este de a contribui la crearea unei identităţi militare europene, dar şi transformarea Rusiei într-un partener de încredere, explicându-i cât de periculoasă poate fi o reorganizare a mediului de relaţii internaţionale după modelul chinez. Cum poţi să convingi Kremlinul de bune intenţii? Foarte simplu: abandonezi proiectul de plasare a scutului antirachetă în Republica Cehă şi Polonia, amâni pe termen nelimitat aderarea la NATO a Georgiei şi Ucrainei şi recunoşi interesele Federaţiei Ruse în Vecinătatea Apropiată. Recunoşti că nu mai acţionezi într-un sistem unipolar, ci unul multipolar, oferi aliaţilor posibilitatea de a se bucura de un statut, de un prestigiu pe care anterior nu îl deţineau şi elimini un pericol şi mai mare: cedarea poziţiei de hegemon celui mai numeros stat din lume, care întâmplător a ieşit învingător din criza economic mondială.

Finalul discursului Profesorului Layne nu este prea optimist. Acesta a emis urmăroarele concluzii:

- Există analogie între Marea Britanie (imperiu) şi Statele Unite ale Americii (prezent);
- Se poate face o analogie a anilor 1920/1930 cu prezentul – dezvoltare economică;
- Există posibilitatea declanşării unui mare conflict între marile puteri şi asta deoarece
- Statele Unite ale Americii nu-şi doreşte competitori în cadrul sistemului de relaţii internaţionale şi nu suportă multipolaritatea;
- Este China într-adevăr atât de periculoasă? Dacă răspunsul este unul afirmativ, atunci cum rămâne cu stabilitatea internă a acestui stat, despre ce vorbeşte acest lucru?

Ce se mai poate face cu studiile în România, Domnilor decidenţi politici?

"Ion (13.07.2010 17:18:56): salut, eu vin cu o noutate, am primit si eu documentele azi... diploma de bac si foaia matricola

Angy (13.07.2010 17:22:18): ia, spune ce faci cu studiile?

Ion (13.07.2010 17:22:49): Mmm, Angela, uite am terminat liceul si vreau sa vad ce se poate face cu studiile in Romania ... Copiile astea de la bac unde treb sa le fac?... vad ca pe multe site-uri scrie ca trebuie sa le autentific la notariat in Romania...

Angy (13.07.2010 17:23:02): nu, le autentifici la noi la notariat si depui dosarul la noi la consulat sau la ambasada

Ion (13.07.2010 17:25:20): Mhm... si la ce universitate ar fi mai bine sa intru... nu am media care mi-o doream .. fiindca au fost multe si de toate pe aici.. multa mita, iar eu nu am dorit sa platesc si am facut totul singur... la bac am media de 8,5 ( trei de 8 si un 10), iar media pe 3 ani am 8,87 ..."

Aveam nevoie de un impuls să scriu acest articol, acest copil mi l-a oferit... .


Aşadar, să începem cu începutul:

1. 28 ianuarie 2010 - "Traian Basescu a rostit un discurs in fata studentilor de la Universitatea de stat Bogdan Petriceicu Hasdeu din Cahul, unde a anuntat ca Romania vrea ca in 2011 sa ofere 5.000 de burse elevilor si studentilor moldoveni, fata de 3.400 cate acorda in acest moment. El a subliniat necesitatea colaborarii intre universitatile din Moldova si Romania, conexarea sistemelor educationale si a aratat disponibilitatea ca, in domeniile in care Romania are expertiza si experienta, sa le puna la dispozitia colegilor moldoveni."

2. 27 aprilie 2010 - Cea mai eficientă investiţie a României în RM, în creştere “Veşti bune pentru tinerii basarabeni care vor să studieze în România. Numărul burselor acordate de statul român a crescut, de la 2150 la 5000. Decizia a fost adoptată astăzi de preşedintele român, Traian Băsescu, după întâlnirea cu preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu".

3. 26 mai 2010 - Metodologia de școlarizare în învățământul din România a cetățenilor din Republica Moldova va fi supusă dezbaterii publice, adăugat 26.05.2010, 20:42:

"Metodologia de școlarizare a cetățenilor de origine etnică româna din Republica Moldova, Albania, Bulgaria, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Serbia, Ucraina şi Ungaria și a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învățământul de stat din România, în anul școlar / universitar 2010 – 2011 va fi supusă dezbaterii publice în câteva zile, a declarat pentru Basarabeni.ro Veronica Nanu, conducătorul Departamentului Educație OSB București.

Basarabeni.ro amintește ca în timpul vizitei la București a Președintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, omologul sau Traian Basescu a declarat că numarul de burse în universitățile românești pentru tinerii basarabeni va crește de la 2100 la 5000 de burse anual."


Au trecut câteva zile…. Dezbaterea publică a Metodologiei de şcolarizare nu a mai avut loc. Ca rezultat apare, însă, o scrisoare deschisă, semnată de liderii mai multor organizaţii studenţeşti:


"Către: Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului
În atenţia Excelenţei Sale Domnului Ministru Daniel Petru Funeriu
Stimate Domnule Ministru,

Am sesizat:

1. Neprezentarea unui anunţ referitor la elaborarea metodologiei de şcolarizare care trebuie adus la cunoştinţa publicului cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizarea şi adoptarea de către o autoritate publică, în cazul dat MECTS, conform art. 6, alin. 2 din Legea nr. 52/2003;

2. Afişarea atât a anunţului, care informează publicul despre proiectul de metodologie de şcolarizare propus pentru dezbateri publice, cât şi a proiectului propriu-zis al acestei metodologii, cu o întârziere de 9 zile (în data de 26 mai a.c.), după începerea perioadei de dezbateri (17 mai a.c.) prevăzută în anunţ;

3. Lipsa din anunţul afişat a menţiunii cu privire la persoana delegată, responsabilă pentru relaţia cu societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile şi opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus, precum şi a datelor acesteia de contact, conform art. 6, alin. 5 din Legea nr. 52/2003;

4. Nu s-au identificat în anunţ formele dezbaterii publice (întâlniri directe, conferinţe, prezentarea unui raport cu sugestii din partea organizaţiilor etc.), şi nici data, ora şi locul unde va avea loc procesul de dezbatere publică, conform art. 7 din Legea nr. 52/2003, precum şi ale dispoziţiilor corespunzătoare din H.G. nr. 775/2005. …"

5. 24 iunie 2010 – apar informaţii pe surse: Metodologia de scolarizare si repartizarea locurilor pentru etnicii romani din afara granitelor, ADMITERE 2010 – 2011 Metodologia de scolarizare, a tinerilor de origine română din RepublicaMoldova, RepublicaAlbania, Republica Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, RepublicaSerbia, Ucraina, Republica Ungară şi a cetăţenilor de origine etnică română cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul din România... "

6. - Iunie 2010 - MECTS publica o erată. Link-ul este acesta: http://www.edu.ro/index.php/met_rep_reg_ins_etc/c368/ - din pacate nu am facut un print screen. MECT a şters erata după ce a publicat Metodologia, incusiv în această secţiune. Conţinutul acesteia se referea la un anunţ anterior publicat de MECTS, unde fusese scris cuvântul dezbatere publică în loc de informare publică. Asftel, MECTS îşi spăla păcatele... . Anunţul din 26 mai 2010 făcut de OSB nu mai este valabil... .

Credibilitatea informaţiilor pe surse scade văzând cu ochii... . Se iau următoarele măsuri:

7. 29 iunie 2010 - Organizaţiile Studenţilor Basarabeni din România solicită publicarea de urgenţă a Metodologiei admiterii pentru etnicii români din afara graniţelor.

“Vă adresăm acest mesaj prin care ne exprimăm profunda nemulţumire vizavi de absenţa de pâna în prezent a Metodologiei privind şcolarizarea cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor de origine etnică română din Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina şi Ungaria şi a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul de stat din România.

Luând în vedere faptul că prima fază de admitere pentru etnicii români care au absolvit liceul în România va incepe în luna iulie, considerăm că MECTS trebuie să emită de urgenţă Metodologia de admitere pentru etnicii români”, se spune in textul scrisorii.

8. 12 iulie 2010 - Varianta Finală. Metodologia de şcolarizare şi repartizarea locurilor pentru etnicii romani din afara granitelor, ADMITERE 2010 - 2011.

Intrebarea unui vizitator al site-ului Basarabeni.ro:

"De ce nu-s 5000 locuri, asa cum s-a anuntat? Si de ce la master sunt asa putine locuri? Locurile fara taxa fara bursa lipsesc :(. Asa cum admiterea la master a inceput deja, rog sa fim anuntati cum putem aplica eventual la locuri fara taxa fara bursa si la locuri cu plata taxei, cand in cerere nu exista asa optiune (UAIC)." A comentat sergiu371274 pe 12.07.2010, ora 21:35

Revenim la punctul 1, Domnule Traian Băsescu?

PS: am multe întrebări - cui le pun? ... am multe print screen-uri - ce fac cu ele?

PPS: cine, totuşi, e cârtiţa de la MECTS care a oferit informaţii pe surse incomplete, cine lucrează împotriva propriului angajator şi oferă informaţii cetăţenilor străini înainte ca acestea să fie publicate de instituţiile abilitate ale statului?

Să-l cunoaştem pe Dylan... :)

Când am deschis dimineaţă laptopul am găsit un link printre mesajele offline pe care stăruitor mi le lasă Alraman în fiecare zi (e foarte matinal!). După zâmbetul care însoţea link-ul mi-am dat seama că aceasta este pagina pe care ar trebui să o deschid prima. Zis şi făcut! Mare mi-a fost mirarea să găsesc acolo o poza unei hârtii roşii îndoite pe care scria "Cahul... Brânza...".

Nici nu mi-am pus ochelarii şi am început să citesc. Involuntar am început să zâmbesc la postările acestui tânăr american, voluntar Green Peace - Dylan Porter. Este doar de câteva zile în Moldova, dar a reuşit să facă mult mai multe decât am făcut eu în cei 14 ani cât am locuit în satul meu natal. A muls vaca, a ţinut un cocoş de aripi, a mâncat dimineaţa cartofi prăjiţi cu salată şi s-a înţeles cu lumea.

În viaţa mea nu m-am apropiat de o vacă, Dylan a făcut-o... :D ... merită o medalie (că tot se dau pe la noi cui merită şi cui nu merită)! Mă tem de ele... .

O să-i urmăresc blogul! Sunt foarte curioasă să văd cum percepe un străin viaţa din Cheese ... :D

Bun venit, Dylan!

PS: merge vorba în târg că zilele astea prin zona Cheese peştele se cam dă la nadă ... şi e mult peşteeeeeeee... ;)

Captivi într-un spațiu ciudat…

Pot să spun că sunt un personaj a cărui copilărie s-a derulat într-un cadru bilateral: un picior în Republica Moldova și altul în Ucraina. La fiecare două săptămâni mergeam în vizită la bunicii din Reni, oraș situat pe malul Dunării. Dacă bunica din partea mamei nu ar fi plecat atât de devreme din lumea celor vii, probabil, acum nu eram în București și asta deoarece odată cu ea a plecat și dorința mea de a mai reveni atât de des în această localitate atât de primitoare, unde totul era părtuns de lumină, căldură și arome de plăcinte calde.

Acum revin pe meleagurile copilăriei foarte rar și atunci să văd cimitirul... .

Preluat de CURAJ.NET.

Săptămâna trecută am reușit să sparg rutina pentru că mi s-a oferit posibilitatea să avansez în interiorul Bugeacului – în sudul Basarabiei, spre Cetatea Albă. Sunt multe de povestit despre aceste locuri, despre oamenii de aici, dar prea puține ai curajul să scrii și asta deoarece te încearcă senzații bizare de cum pășești pe acel teritoriu... .

Este un spațiu ciudat..., spun ciudat pentru că de-a lungul celor două zile cât ne-am aflat pe teritoriul Ucrainei aveam impresia că ceea ce altădată mi se părea atât de familiar, atât de al meu, acum mă urmărea, doar că de această dată pentru a mă impulsiona să părăsesc cât mai repede locația. Urmele trecutului sovietic te întâmpină încă din Reni. Fiecare orășel care mai respiră își are Leninul lui. Înțeleg reticența autorităților ucrainene pentru personalitățile de origine etnică română, dar chiar să nu aibă Ucraina eroiii săi? Oare chiar trebuie să promoveze cu atâta dârzenie patetică bronzul care a stat la baza comunismului? Oare chiar golodomorul a ucis prea puțini oameni? Oare chiar burțile pline provoacă atât de multă amnezie istorică?

În Reni ne-am oprit să fotografiem Catedrala din centrul orașului. Țin minte că atunci când eram mică, de cealaltă parte a străzii se afla o tarabă unde se vindea cea mai bună înghețată din lume. În pahare de hârtie! Acum nici oameni nu prea mai vezi pe aici, de tarabe nu mai vorbim..., iar înghețata copilăriei mele a dispărut cu totul... .

Ne mișcăm mai departe în căutare de spirit românesc. Ajungem în Izmail – orașul de la Dunăre. Mic și curățel, dar prea puțin primitor. Casele de schimb valutar sunt deschise până la amiază și nu prea se lasă ușor convinși angajații acestora să muncească și după ora 14.00. Greu, dar am reușit să facem rost de o hartă și cu ajutorul ei ajungem în OLD TOWN – locul unde se mai zăresc printre plante urmele pereților vechii cetăți și doar la câțiva metri de aceștia e Dunărea.

În apele Dunării se jucau cateva nuanțe de albastru, de parcă nu era același lichid pus într-o albie de râu. Pe mal râdeau macii scăldați în raze de soare. Puțin mai încolo două biserici așteptau retușările de final ale unei renovări îndelungate. Aici au fost lupte... probabil calc sub picioare locul unde cineva a pierdut sânge... . Macii râd în continuare, iar eu revin la vremurile noastre, trezită din visare de telefonul uitat în geantă. Am semnal la cartela românească în Ucraina!

Nu mai zăbovim mult pe aici. Ne grăbim spre Hagi Curda. Pe drum ne rătăcim. Radu este supărat că are parte de gropi românești în drumuri ucrainene, iar Iuliei îi scade entuziasmul din cauza soarelui care tocmai se pregătea de somn. Pozele, cum vor ieși pozele dacă nu vom mai avea parte de lumină?

După câteva ore de rătăcire printre câmpuri excelent îngrijite (părerea noastră de spectatori prea puțin inițiați în ale agriculturii), pe care vedeai cum se grăbesc să adune roada combinele occidentale, ajungem în satul lui Nea Vasile, adică la Hagi Curda. Aici se lucrează intens la pereții exteriori ai Bisericii, construită din donațiile românilor. Se lucrează pe datorie... tot e mai bine să ajuți la ridicarea unei biserici la tine acasă, decât să pleci prin străini. Intrăm în biblioteca improvizată. Observ câteva rafturi pe care zac, puse la întâmplare, cărți ale autorilor români. Zac cărțile, zace și praful pe ele. Nu prea mă convinge ambianța că le citește cineva. Nea Vasile ne ia la întrebări mărunte. Mai ales îl interesa ce vrem să-i promitem. Dezamăgire... nu am venit să facem promisiuni, mai degrabă părem a fi preocupați de cum să ucidem ceva timp și motorină în căutare de aventuri infantile. Nici noi nu suntem prea insistenți să lăsăm o impresie prea bună. Iulia fixează cu obiectivul aparatului de fotografiat progresul construcției Bisericii române, dar și staționarea peisajului rural într-un timp trecut, în care sapa ținută de bătrâna care ucidea iarba dincolo de drumul cu gropi, este mesager al unui mod de viață pe care noi nu prea dorim să-l încercăm.

La ieșire vedem zidurile unui fost CAP. În sinea mea mă bucur că pereții acestora vor dispărea mult mai repede decât au facut-o zidurile cetății din Izmail. Sunt rea cu urmele comunismului, judec prea repede poate, dar nu mă pot abține, chiar dacă realizez că și acestea au fost construite cu sudoarea celor care au fost siliți să se supună realităților acelor timpuri.

Ne grăbim să prindem ultimele raze de soare în Tatarbunar. Aici găsim un monument închinat eroilor din timpul răscoalei din anul 1924 și unde avem parte de o surpriză: aproape la fiecare colț de stradă există mici restaurante sau cârciume cu bucătărie basarabeană! Nu românească, nu moldovenească, nu ucraineană, ci basarabeană! Vom gusta data viitoare... .

Ajungem în Sarata – un oraș nu prea mare, dar curat. Și aici îl întâlnim pe Lenin... . Din cauza lui și a stilului sovietic în arhitectură nu zăbovim prea mult, ca să ajungem la destinație.

Pe drum facem un mic consiliu, în urma căruia decidem în unanimitate să căutăm cazare la Zatoka – una dintre perlele litoralului românesc în perioada interbelică, în prezent locul de odihnă al moldovenilor în fiecare an (ieftin, bun și mult în kilă – asta e logica acestui silogism). Noi ne dorim doar să nu înnoptăm în mașină. După ce am negociat prețul de cazare cu proprietarul burtos al Hotelului „Taniușa”, iarăși prin decizie unanimă (ia aminte AIE la ce înseamnă unanimitate), pornim spre litoral. Ora 23.00. Deși nu prea putem să vedem multe, simțim agitația apei în întuneric, iar pe cer stelele clipesc atât de aproape, mult mai aproape decât în București. Adunăm cât putem de mult nisip în papuci, tragem aer în piept și triști, fiecare în sinea lui, deoarece nu vom avea timp să revenim a doua zi să mai vedem marea, ne îndreptăm spre hotel.

A doua zi, la ora 9.00 toți suntem lângă mașină, gata să cucerim Cetatea Albă, numai de-am găsi-o mai repede... . În drum spre ea trecem prin Șabo – o fostă colonie elvețiană, renumită pentru vinul produs aici. Din cauza acestui vin era să mă cert cu proprietara unui magazin, unde se comercializau aceste băuturi – eu îi ceream Șabo, ea îmi oferea spre a degusta altceva, eu refuz și-i explic că nu sunt amatoare, ea insistă să iau Kahor, cică e mai bun ca al nostru, acela moldovenesc. Eu vreau sticla cu Șabo, ea se împotrivește, argumentând că își dorește ca magazinul său să aibă o bună reputație și dincolo de hotarele țării. Explicația reticenței de a vinde vinul pe care îl avea în vitrină? Simplu! În butoi știa ce are, în sticlă nu! La Odessa sunt contrafăcute vinurile Șabo, de acolo nimeresc pe piață, iar consumatorii nu știu ce cumpără cu adevărat.
Cetatea Albă ... am ajuns! Nori, soare! Ai tot ce-ți poftește inima ca să-ți iasă pozele bine. Lipsește doar o șalupă că să poți vedea cetatea exact așa cum au văzut-o turcii, dinspre Limanul Nistrului. Dar și ca Ștefan cel Mare nu este rău să privești în zare. Apa din Limanul Nistrului este atât de moale, de limpede, de îmbietoare la bălăcit. Pe ici, pe colo se văd cum ies bule de aer din apă, semn că este viață în adâncuri. Niște pescari tăceau, băgați până aproape de brâu în apă și așteptau să prindă clipa de prostie a peștelui. O șopârlă mică trecuse prin fața mea, involuntar m-am oprit, inima deja era în gât!

Intrăm în Cetate. Impresionant. Au păstrat cu grijă ucrainenii moștenirea care nu le aparține istoric. Iulia face poze, noi ne alintăm sărind de pe o piatră pe alta, urcând tot mai sus și mai sus, acolo unde suntem siguri că am putea să trecem cu ochii de linia orizontului. Limanul e liniștit. Viața în Cetate la fel. Oamenii vin și se duc. Domnește o forfotă calmă în jur. Câțiva ghizi povestesc cu pathos istoria cetății. Am tras și noi cu urechea. Despre români și moldoveni nu prea spun multe... . Ne revenim repede, doar avem numere de înmatriculare românești la mașină, deci suntem rumâno-fasciști... :D

O lăsăm pe Iulia să prindă fiece unghi, fiece urmă de istorie și, dacă este posibil, chiar și viața acestui loc atât de frumos și liniștit. În Cetate dispăruse senzația aceea ciudată că cineva abia așteaptă să pleci și să nu mai revii în aceste locuri. Plecăm mulțumiți că a avut cu ce să se bucure ochiul și triști că am zăbovit prea puțin.

Pornim spre Vâlcov – mica Veneție, după cum mai este numită localitatea, prin care trec zeci de canale mici, pe malurile cărora se văd bărci care mai de care mai intens colorate. Tristă priveliște. Nu este nici ora 16.00, dar în cale ne-au ieșit deja câțiva băieți tineri amețiți de băutură. Mult sarcasm și ochi ațintiți spre numărul de înmatriculare. Uite-i bă și pe ăștia! Au venit să ne cucerească! Nu încearcă să ne convingă să rămânem.

Peste o oră ajungem în Chilia Nouă. Un parc mare, un monument al familiei, o stație de autobuz dedicată celor 60 de ani de la crearea URSS-ului, o biserică mare și cam atât. Nimic vechi, nimic nou – imaginea a rămas prizonieră a dominației sovietice. O părăsim, o lăsăm în urmă, fără să cucerim prea multe lucruri cu aparatul de fotografiat.

După ce ne rătăcim a doua oară, găsim în sfârșit drumul corect spre Izmail, prin delta Dunării. Suntem însoțiți de niște muști enorme, tare netrebnice și băgăcioase în seamă. Câteva cuiburi de berze, iazuri mici de-o parte și de cealalta a unei imitații de drum național. Ajungem la niște peisaje absolut fascinante. Sălcii plângătoare suspendate deasupra apelor. Ai da orice ca să le mai vezi încă o dată, chiar și niște sânge miilor de țânțari, care domnesc peste această priveliște.

Peste încă o oră ajungem în Izmail. În fața mall-ului întâlnim niște români veseli. Veneau de la un botez. Ne-au povestit că sunt din Erdec-Burnu (Utkonosovka), lângă Hagi Curda. Radu îi întreabă dacă este greu să obții viză ca să poată călători în România. Ne explică faptul că pentru aceasta trebuie să ajungă la Odessa. Eu îi întreb dacă au depus careva dintre ei dosarul de redobândire a cetățeniei. Nici nu aveau idee că pot să o facă... . Au plecat mirați și îngândurați, dar nu înainte de a rupe de la noi promisiunea că data viitoare vom trece și pe la ei, nu doar pe la Nea Vasile.

Ne îndreptăm spre Reni... tot pe malul Dunării și ajungem în sfârșit la frontieră. Aici deja nu mă mai încearcă starea ciudată, aici deja simt adierea de oxigen dinspre Moldova, dinspre Prut și casă... .

Eu sunt mesagerul verbal al locurilor, mesagerul imaginilor este Iulia Modiga. la sfârșitul lunii iulie vom fi bucuroși să vă avem alături de noi la expoziția pe care o va organiza Institutul Frații Golescu. Vă voi anunța la timpul potrivit ... ;)