After the Fall: International Politics in an Age of American Decline

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti prin Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice şi Departamentul Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană a găzduit pe 16 iulie 2010 conferinţa "After the Fall: International Politics in an Age of American Decline" susţinută de Prof. Christopher Layne şi Prof. Gabriela Marin-Thornton, George H. W. Bush School of Government & Public Service, Texas A & M University.

Preluat de CURAJ.NET.

Prea puţine ocazii avem să auzim cu propriile urechi cum americanii recunosc că ceva nu funcţionează în politica lor externă, iar percepţia acţiunilor în afara propriilor hotare este diferită de ceea ce prezintă teoreticienii în strategii şi politici publice care ulterior nu funcţionează.

În cele ce urmează vă voi prezenta câteva din tezele emise de Prof. Christopher Layne cu privire la perioada de declin a politicii americane.

După colapsul Uniunii Sovietice pentru Statele Unite ale Americii s-a ivit posibilitatea unică de a-şi asuma rolul de hegemon în cadrul sistemului de relaţii internaţionale. Casa Albă a reuşit să-şi asume un număr mare de angajamente.

Uniunea Sovietică se bălăcea în propria agonie, cauzată de destrămarea iminentă. Comunităţile Europene se aflau în faza de proiecţie teoretică a vectorului politic, iar China, deşi era unul dintre actorii importanţi ai sistemului, nu putea să argumenteze din punct de vedere economic o eventuală reorganizare a acestuia. Statele Unite au devenit, astfel, nu doar hegemonul, care stabilea regulile şi normele după care se derulau evenimentele, ci şi actorul cu cele mai multe angajamente la nivel internaţional. Prea târziu a realizat conducerea de la Casa Albă că resursele pe care le deţine sunt limitate cantitativ şi nu pot concura cu necesităţile impuse de noul statut pe care aveau să-l ocupe în cadrul sistemului unipolar al relaţiilor internaţionale care se configurase la acel moment.

Acţiunile de politică externă în fiecare dintre locaţiile unde hegemonul se implicase şi reuşise să impună norme de conduită au avut consecinţe destul de grave pentru poziţionarea SUA în cadrul sistemului la începutul secolului XXI. Analiza punctuală a fiecăreia dintre ele va conduce la depistarea cauzelor declinului politicii americane. Percepţia de exportatori de valori pe care a reuşit să o creioneze încă Wodrow Wilson este negată şi contestată de tot mai mulţi actori mici. Consumatorii mondiali nu mai sunt clienţi fideli ai valorilor americane şi asta deoarece treptat se diversifică paleta de modele regionale, care au pretenţia de a se transforma în superputeri globale. Rolul de hegemon este contestat. Cine este de vină? Cel mai probabil de vină sunt chiar promotorii, care au utilizat inclusiv instrumentele militare pentru impunerea principiilor şi valorilor occidentale, adică a celor americane. Insistenţa cu care au fost acestea promovate au făcut ca ele să devină greu digerabile pentru anumite popoare şi acestea au ripostat. În plus, cei care au reuşit să se adapteze într-un timp foarte scurt la procesele impuse de globalizare nu au ezitat să încerce valori şi norme impuse de alte modele, printre care şi China. SUA au greşit atunci când au transmis un mesaj universal prin care puneau pe seama terorismului internaţional declinul unipolarităţii sistemului. Christopher Layne contestă această teză, argumentându-şi poziţia în felul următor: “Terorismul nu poate ucide o superputere, doar o altă superputere o poate face. Iată de ce trebuie să mă îngrijoreze mai mult China, pentru că ea poate deveni un model… .”

În acest context, un strateg adevărat va înţelege câteva lucruri simple, spune Prof. Layne. Dacă China este principalul actor care îmi ameninţa poziţia la nivelul sistemului, atunci singura modalitate de a o împiedica să ia locul SUA în cadrul acestuia este de a contribui la crearea unei identităţi militare europene, dar şi transformarea Rusiei într-un partener de încredere, explicându-i cât de periculoasă poate fi o reorganizare a mediului de relaţii internaţionale după modelul chinez. Cum poţi să convingi Kremlinul de bune intenţii? Foarte simplu: abandonezi proiectul de plasare a scutului antirachetă în Republica Cehă şi Polonia, amâni pe termen nelimitat aderarea la NATO a Georgiei şi Ucrainei şi recunoşi interesele Federaţiei Ruse în Vecinătatea Apropiată. Recunoşti că nu mai acţionezi într-un sistem unipolar, ci unul multipolar, oferi aliaţilor posibilitatea de a se bucura de un statut, de un prestigiu pe care anterior nu îl deţineau şi elimini un pericol şi mai mare: cedarea poziţiei de hegemon celui mai numeros stat din lume, care întâmplător a ieşit învingător din criza economic mondială.

Finalul discursului Profesorului Layne nu este prea optimist. Acesta a emis urmăroarele concluzii:

- Există analogie între Marea Britanie (imperiu) şi Statele Unite ale Americii (prezent);

- Se poate face o analogie a anilor 1920/1930 cu prezentul – dezvoltare economică;

- Există posibilitatea declanşării unui mare conflict între marile puteri şi asta deoarece

- Statele Unite ale Americii nu-şi doreşte competitori în cadrul sistemului de relaţii internaţionale şi nu suportă multipolaritatea;

- Este China într-adevăr atât de periculoasă? Dacă răspunsul este unul afirmativ, atunci cum rămâne cu stabilitatea internă a acestui stat, despre ce vorbeşte acest lucru?