De ce vă temeţi „moldoveni”? Românii nu muşcă...

Să scriu sau să nu scriu? Asta era întrebarea... . Şi de ce aş scrie? Doar pentru că toţi doresc să le ofer detalii despre călătoria la Chişinău? Doar ca să scap mai uşor de curioşi? Nu este stilul meu! Doar că este foarte greu să scriu acest articol... şi nu prea înţeleg de ce... .

Preluat de STIRI.ROMANISM.NET

Tot se vorbeşte în ultima jumătate de an despre ajutorul pe care trebuie să îl ofere România Republicii Moldova şi nu contează ce fel de ajutor: politic, economic, social, măsurat în cantitate optimă de reprezentanţi juridici pe la foruri internaţionale, dar mai ales europene sau în pomenire la slujbele divine dirijate de Bruxelles. Trebuie să ne ajute România! Trebuie! Dar de ce trebuie? Pe mine, pe tine, pe el: de ce trebuie să ne ajute, românul, dacă noi nu vrem să ne ajutăm? Dacă aţi observat nu am pus întrebarea dacă merităm, ci dacă ne dorim acest lucru?

Pe 1 Decembrie am fost la Chişinău! Nu-mi doream să ajung acolo după o perioadă atât de scurtă, dar forţa de persuasiune şi şantajul emoţional utilizat de prietenii mei pentru a mă convinge a funcţionat foarte bine. Au lovit exact acolo unde trebuia: în inimă! Nu regret nicio clipă alegerea facută: a fost cea mai bună, pentru că mi-a oferit posibilitatea să observ modul în care reacţionăm la susţienerea pe care o jinduim sau o cerşim... .

Am avut onoarea să călătoresc alături de un grup de tineri basarabeni, care îşi fac studiile în Ploieşti, la Universitatea Petrol-Gaze. Doar trei eram din Bucureşti: Andrei, Sergiu şi eu. Un drum plin de glume, veselie şi foi pe care au fost imprimate cântece patriotice (a avut Sergiu Braşoveanu grijă de acest lucru).

Printre cei care am pornit la drum din Bucureşti s-a numărat şi Sergiu Anton – cetăţean al României de la naştere! Sergiu încercase să ajungă la Chişinău şi în luna martie, anul curent, dar cineva acolo sus, adică „Zeiii” guvernării moldoveneşti, au decis altfel: româno-fasciştii nu au ce căuta pe teritoriul Republicii Moldova ca să uzurpeze puterea şi să ne atace statalitatea.

Sergiu ne-a povestit câte ceva din peripeţiile lui, iar noi ca să-i mai diluăm entuziasmul amestecat cu frica întrebării „o să-mi dea sau nu o să-mi dea voie să trec?” l-am chinuit mai tot drumul cu glume, care mai blânde, care mai deocheate.

Foto: Sergiu Anton - pentru prima dată la Chişinău... .

Nu pot să redau în cuvinte emoţiile şi exclamaţiile de bucurie adevărată a lui Sergiu, atunci când a văzut ştampila de intrare în paşaportul lui la vama moldovenească: „Mamăăăă, deci nu-mi vine să cred: mi-au dat drumul!!!!!!!!” Cu gura până la urechi, Sergiu s-a aşezat lângă şofer şi a început să facă poze. Trăgea în el fiecare imagine, fiecare locaţie, fiecare clădire, fiecare om pe care îl vedea, de parcă fuma cel mai scump trabuc din lume.

Ajunşi la Chişinău, în timp ce Sergiu savura aerul capitalei moldoveneşti, eu mi-am reluat activitatea de observator. Aici deja îmi monitorizam concetăţenii, adică reacţia lor la văzul atâtor români.

După Hora Unirii dansată în Piaţa Unirii Principatelor din sectorul Buiucani, am urcat în microbuzul 193, pentru a ajunge la unchii mei. Aveam în geantă un CD „Uniţi sub Tricolor” pe care decisesem să îl las vărului meu, drept cadou pentru ziua numelui: Andrei! Străzile erau inundate de culorile Tricoloarelor, pe care le purtau cu ei oaspeţii din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti sau Galaţi. La un moment dat aud: „Iaca, iar au scos aiştia steagurili, iar... .” Am întors privirea şi am văzut o „hari” a unui june care molfăia o „jvacică”. Am zâmbit ironic, dar nu i-am spus nimic... . Mi-am căutat tăcută de gândurile mele mai departe... .

După ce mi-am revăzut rudele, am revenit şi eu în rândurile celor care au decis să aibă parte de un 1 Decembrie deosebit, o sărbătoare a sufletului românesc, neegoist şi plin de dăruire pentru fraţii de dincolo de Prut.

- Ce zi e azi? De ce au scos drapelele? întrebă un pici pe un altul în troleibuz.
- Azi e ziua românilor, adică a tuturor românilor..., adică a românilor..., adică ..., adică am auzit la radio dimineaţă...., nu mai ştiu, îi răspunse al doilea cam fâstâcit.
- Este Ziua Naţională a României pe 1 Decembrie, încercasem să îl scot din confuzie eu.
- Nu da! Asta e. Ai auzit? se înroşise un pic cel care susţinea că ceva a auzit, dar nu este sigur. De fapt era mândru că, totuşi, ştia el ceva.

Pe străzi oamenii se adunau de parcă sosise circul în oraş: care făcea poze, care alerga în urma mulţimii, care îi trimitea pe români acasă la ei, adică în România şi culmea că o făceau în limba română. Emoţii multe, ochi sclipind de bucurie, o mulţime de oameni care aveau deasupra capului trei culori: roşu, galben şi albastru... . O frânghie lungă în aceleaşi tendinţe coloristice oprise traficul pe strada Bănulescu Bodoni, chiar lângă statuia lui Ştefan cel Mare până un conducător auto mai cu tupeu nu a rupt-o... . Un muzicant cu plete lungi şi creţe, care a încercat să strice sărbătoarea sufletului, încercând să îngâne la mandolină cântece în susţinerea lui Băsescu... . O reacţie dură împotriva acestuia din partea participanţilor la acţiune... . Trei fumigene care au vopsit pentru câteva minute imaginea clădirii Guvernului... . O mulţime care a reluat fără oboseală ritualul Horei Unirii... . Trecători de cealaltă parte a drumului, care ezitau să se apropie de noi de parcă am fi purtat un virus ucigător: cel al naţionalismului excesiv... .

Au venit spre noi, au adus cu ei sărbătoarea sufletului românesc, şi-au dăruit inima, iar noi, moldoveni, tot nu avem curajul să ne apropiem de ei, tot ezitam să punem mânile în palmele pe care ni le-au întins în semn de susţinere. Le-am ignorat suportul moral... . Credeţi că vor mai reveni? Fiţi siguri de acest lucru: ei nu renunţă la cei de dincolo de Prut! Sunt insistenţi! Şi-i muşcă doar pe ciocoi..., parcă aşa procedează românii adevăraţi... .

Mulţumesc pentru foto, Sergiu Anton!

Te mai aşteptăm pe la noi ... .