Şi Dumnezeu are nevoie de îngeri...

Cam greu să scrii despre oameni care nu mai sunt printre noi... . Şi mai greu este să scrii despre oameni pe care nu i-ai cunoscut personal, dar care mai mult sau mai puţin ţi-au marcat existenţa prin simpla lor prezenţă în locurile în care şi tu ai fost cândva... .

Nu ştiu dacă l-am cunoscut cu adevărat... . Nici nu am avut asemenea pretenţii... . A fost mai mult o tovărăşie online, între blogheri. El îmi citea blogul, iar eu eram o ignorantă: eu nu-l citeam pe al lui, nici nu ştiam că scrie până în clipa în care mi-a lăsat un comentariu. Atunci mi-am amintit de existenţa lui, deşi îl văzusem în aprilie 2009, iar mai apoi la o conferinţă în luna mai 2009. Lumea virtuală ne-a oferit posibilitatea să mai schimbăm două, trei vorbe despre lucruri care dor, ştiute doar de cei care locuiau dincolo de Prut.

Nu încerc să-i aduc elogii prin această postare, nu încerc să-l idealizez, nu cred că şi-ar fi dorit aşa ceva... . Avea alte preocupări, mai importante decât propria persoană: ceilalţi români de dincolo de Prut erau prioritatea lui cotidiană.

Nu i-am reţinut faţa din prima. I-am studiat poza după ce a plecat dintre noi. În schimb nu o să uit niciodată vocea lui. De fapt ar trebui să spun că mai întâi am cunoscut vocea acestui tânăr şi doar mai apoi şi posesorul acesteia.

Era aprilie. 7 aprilie 2009. În faţă la TNB se adunase multă lume, care dorea să îşi strige durerea în acele zile. Era o durere surdă, mută, care te ghida în fiecare seară spre Borna de la km 0. Era poate pentru prima dată după mult timp cât urlatul furiei nu mai era condamnat de gloată... .

Eram însoţită de câţiva colegi de la doctorat. Stăteam tăcuţi şi observam cum se mişcă mulţimea spre trepte. Rând pe rând se auzeau de la microfon tineri care îşi susţineau semenii de la Chişinău. La un moment dat l-am auzit pe el. Avea o voce puternică, o voce care adună în jurul ei oameni, o voce care impune respect, o voce care te motivează să ţii capul sus. Bun orator, am spus eu atunci. Bun viitor politician, a spus unul dintre colegii mei... .

Nu a ajuns nici una, nici alta. Dumnezeu a avut nevoie de încă un înger şi l-a luat de lângă noi ... .

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Andrei Savciuc... .

Sâmbătă, 09 aprilie 2011, în faţa Căminului B1, SNSPA, a fost dezvelită placa comemorativă în cinstrea celui care a fost Andrei Savciuc, student SNSPA, lider, promotor al românismului... .

Transnistria şi pretenţiile de “stat civilizat şi dezvoltat”

De aproape doi ani autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol fac demersuri pentru modificarea Constituţiei nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene. Oficial este reformare, neoficial este apropierea conţinutului actului legislativ nistrean de cel al Federaţiei Ruse. La un moment dat chiar am asistat la uimirea afişată de Kremlin faţă de o asemenea îndârjire din partea lui Igor Smirnov de a se apropia cât mai mult de Rusia, dar punând anumite condiţii. Principala dintre ele era formulată în felul următor: noi ne apropiem de voi, de fapt puteţi să ne luaţi la pachet, dar nu pe toţi …. pe mine mai puţin, căci eu vreau să rămân veşnic preşedintele RMN.

În limbajul nostru aceste lucru însemna că Smirnov este gata să facă comerţ cu voinţa politică a “poporului”, mai puţin cu a sa, pentru că nu va permite ca textul noiii Constituţii să reglementeze numărul de mandate prezidenţiale pe care le poate deţine una şi aceeaşi persoană, cu referire aici la propria situaţie, destul de fragilă… .

În acest context, cel al extinderii temporale a reformei constituţionale din Transnistria, Dmitrii Soin, preşedintele Comisiei pentru Politică Externă şi Afaceri Internaţionale a Sovietului Suprem al nerecunoscutei republici nistre făcea pe 06 aprilie 2011 un comentariu destul de interesant. Fiţi atenţi:

“Sovietul orăşănesc al unuia dintre cele mai importante centre industriale din oraşul Râbniţa a susţinut ideea necesităţii limitării numărului de mandate prezidenţiale pe care le poate deţine o singură persoană. Acest lucru vorbeşte despre faptul că noi ne mişcăm pe calea modernizării şi democratizării Transnistriei. Această normă există practic în fiecare Constituţie a unui stat civilizat şi dezvoltat. Limitarea dreptului de a se afla la conducerea unui stat a uneia şi aceleiaşi persoane va conduce la preîntâmpinarea declinului societăţii, va reduce rata corupţiei, va crea o perspectivă pentru creşterea şi evoluţia altor politicieni şi a altor forţe politice. Acesta este motorul în domeniul social, dar şi în cel economic. Nu trebuie să fie creată situaţia prin care obţinem un preşedinte pe viaţă, oricum nu ar fi acest om: talentat, curajos, onest şi corect. Anii de guvernare deseori deseori influenţează negativ personalitatea, trezind în conştiinţa acesteia elemente precum exclusivitate, infailibilitate, dorinţă de a domina în toate sferele de stat şi ale societăţii. Schimbul conducătorilor – este o idee foarte veche, care stă la baza tuturor democraţiilor occidentale. Dacă vom compara nivelul nostru de trai cu cel al europenilor, al americanilor, atunci ne va fi clar că o asemenea atitudine are sens. Nu putem găsi exemple în care un stat european, excepţie făcând aici perioada dictaturilor, sau în SUA să se fi aflat în fruntea statului o singură persoană mai mult de 20, 30 de ani. În schimb asemenea tendinţe se pot observa în state cu o economie săracă şi regimuri totalitare.”

Aşadar, pretenţiile celor care se află la conducerea republicii nistrene cresc în intensitate. Pentru ei probabil nici Rusia nu mai este un model … deşi Vladimir Putin a avut două mandate, cam nu prea seamană a democraţie ceea ce se votează cu aproximativ 80% din voturile liber exprimate. În plus, cam şubredă guvernarea lui Smirnov … mă tem că nici susţinerea financiară din partea Rusiei, reluată recent de către autorităţile de la Moscova, nu-l va putea ajuta să se menţină acolo … în frunte … .

Dacă până şi separatiştii recunosc drept model democraţia americană, atunci…

Interesant: dacă transnistrenii ar fi mers pe modelul constituţional american, cum ar fi reacţionat Casa Albă? Tot uimită?

Pentru InfoPrut

“Există politică, există pragmatism, dar există şi Constituţie …”

Pe 07 aprilie 2011, Fundaţia Europeană Titulescu a găzduit conferinţa cu tema “Dubla cetăţenie. Reglementări în legislaţiile naţionale şi în dreptul internaţional. Realităţi şi speculaţii,” la care au participat membrii Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România, dar şi Titus Corlăţean, Preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a Senatului României, care s-a întors recent dintr-o vizită de lucru, efectuată la Budapesta, la invitaţia Comisiei pentru Politică Externă a legislativului maghiar.

Deşi dezbaterea s-a dorit a fi una concentrată mai ales pe partea academică, cu argumente juridice, având la bază legislaţia internaţională şi naţională, participanţii la eveniment au recunoscut că iniţierea unui dialog pe un subiect atât de sensibil nu poate să elimine disputele politice, invocând aici diferitele interese pe care le au participanţii la viaţa politică.

Dubla cetăţenie poate fi privită prin prisma mai multor dimensiuni, inclusiv economică. În contextul actual al globalizării dubla sau multipla cetăţenie este văzută mai mult ca un concept economic, pentru că ea ţine de migraţie, amploarea fenomenului ducânt la necesitatea de a elabora un set de norme internaţionale, care să reglementeze domeniul.

Discursurile invitaţilor au coincis la un moment dat, aceştia recunoscând pe rând că subiectul dezbaterii este unul mult prea important pentru România, ca guvernarea de la Bucureşti să treacă cu vederea declaraţiile oficialilor statului vecin. Problema dublei cetăţenii pentru România nu mai poate fi categorisită drept economică sau socială, ea implică şi noţiunea de teritoriu: statul maghiar revendică o parte din teritoriul românesc prin adoptarea unei legislaţii care încurajează atribuirea cetăţeniei Ungariei locuitorilor din Transilvania şi prin susţinerea autonomiei acestei regiuni.

Titus Corlăţean a ţinut să explice de ce discursul său de la Budapesta de acum două zile a fost unul rigid: “Problema dublei cetăţenii este o dezbatere necesară pentru că ea conţine dimensiunea politică. Era nevoie de o reacţie de demnitate naţională. Chestiunea dublei cetăţenii a fost resuscitată anul trecut pe 04 iunie 2010, – aniversarea Tratatului de la Trianon, – care a fost consemnată prin adoptarea Legii Unităţii Maghiare, iar mai târziu fiind adoptată şi Legea cetăţeniei maghiare.”

Şi presa rusă acordase spaţiu acestui subiect, citându-l pe acelaşi oficial român. Agenţia Informaţională REGNUM scria: “Bucureştiul a solicitat înţelepciune politică şi reţinere în a mai recurge la declaraţii publice care să susţină concepte care încalcă atributele de suveranitate ale statului român.”

Titus Corlăţean să mai întreabă şi de ce nu a existat nicio reacţie instituţională, niciun fel de comentariu din partea autorităţilor române vis-a-vis de declaraţiile unor politicieni maghiari, care au consemnat ziua naţională a Ungariei prin discursuri care atentau direct la suveranitatea şi integritatea României?

“Există politică, există pragmatism, dar există şi Constituţia României! Ministerul Afacerilor Externe al României nu mai există din acest punct de vedere, iar guvernul României nu prea a mai existat în ultima perioadă şi nu prea a mai luat o poziţie pe acest subiect.”

În plus partea maghiară încearcă să îşi minimizeze gravitatea discursului nu doar prin încercarea de a găsi similitudini între conţinutul legii cetăţeniei româneşti şi a celei pentru cetăţenie maghiară, ci mai ales prin compararea unor situaţii politice, invocând aici “oferta generoasă” a Bucureştiului pentru cetăţenii Republicii Moldova.

Oficialul român a declarat atât la Budapesta, cât şi în cadrul conferinţei de la Fundaţia Europeană Titulescu că nu există similitudini între cele două acte normative: legislaţia română nu prevede acordarea cetăţeniei statului român în baza unui fundament etnic în calitate de argument. Statul român acordă redobândirea cetăţeniei tuturor celor care au fost cetăţeni români, fără a ţine cont de etnie. Orice persoană poate depune cerere de redobândire a cetăţeniei române (până la ruda de gradul III), dacă aceasta i-a fost retrasă în condiţii neimputabile. Or, în cazul cetăţenilor de dincolo de Prut anume acest lucru s-a şi întâmplat. Un alt argument în favoarea existenţei unei diferenţe majore între cele două acte normative îl găsim în articolul 63 al Tratatului de la Trianon, care nu permite părţii maghiare să invoce caracterul reparatoriu.

Ambasadorul Ioan Anghel a ţinut să completeze acest aspect al problemei din punct de vedere juridic: “Tratatul de la Trianon este încă un tratat în vigoare!”

Dubla cetăţenie ar avea menirea de a întări legătura cu diaspora, fie din interes politic, fie pentru a-i include pe reprezentanţii acesteia într-un plan naţional. În cazul Ungariei scopurile sunt doar politice. Prin formularea atât de clară a unor pretenţii teritoriale autorităţile de la Budapesta nu fac altceva decât să ignore apartenenţa la documentele europene pe care le-au semnat, au concluzionat participanţii la dezbatere.

Imagine: Iulia Modiga, InfoPrut

Pentru InfoPrut