Şi Dumnezeu are nevoie de îngeri...

Cam greu să scrii despre oameni care nu mai sunt printre noi... . Şi mai greu este să scrii despre oameni pe care nu i-ai cunoscut personal, dar care mai mult sau mai puţin ţi-au marcat existenţa prin simpla lor prezenţă în locurile în care şi tu ai fost cândva... .

Nu ştiu dacă l-am cunoscut cu adevărat... . Nici nu am avut asemenea pretenţii... . A fost mai mult o tovărăşie online, între blogheri. El îmi citea blogul, iar eu eram o ignorantă: eu nu-l citeam pe al lui, nici nu ştiam că scrie până în clipa în care mi-a lăsat un comentariu. Atunci mi-am amintit de existenţa lui, deşi îl văzusem în aprilie 2009, iar mai apoi la o conferinţă în luna mai 2009. Lumea virtuală ne-a oferit posibilitatea să mai schimbăm două, trei vorbe despre lucruri care dor, ştiute doar de cei care locuiau dincolo de Prut.

Nu încerc să-i aduc elogii prin această postare, nu încerc să-l idealizez, nu cred că şi-ar fi dorit aşa ceva... . Avea alte preocupări, mai importante decât propria persoană: ceilalţi români de dincolo de Prut erau prioritatea lui cotidiană.

Nu i-am reţinut faţa din prima. I-am studiat poza după ce a plecat dintre noi. În schimb nu o să uit niciodată vocea lui. De fapt ar trebui să spun că mai întâi am cunoscut vocea acestui tânăr şi doar mai apoi şi posesorul acesteia.

Era aprilie. 7 aprilie 2009. În faţă la TNB se adunase multă lume, care dorea să îşi strige durerea în acele zile. Era o durere surdă, mută, care te ghida în fiecare seară spre Borna de la km 0. Era poate pentru prima dată după mult timp cât urlatul furiei nu mai era condamnat de gloată... .

Eram însoţită de câţiva colegi de la doctorat. Stăteam tăcuţi şi observam cum se mişcă mulţimea spre trepte. Rând pe rând se auzeau de la microfon tineri care îşi susţineau semenii de la Chişinău. La un moment dat l-am auzit pe el. Avea o voce puternică, o voce care adună în jurul ei oameni, o voce care impune respect, o voce care te motivează să ţii capul sus. Bun orator, am spus eu atunci. Bun viitor politician, a spus unul dintre colegii mei... .

Nu a ajuns nici una, nici alta. Dumnezeu a avut nevoie de încă un înger şi l-a luat de lângă noi ... .

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Andrei Savciuc... .

Sâmbătă, 09 aprilie 2011, în faţa Căminului B1, SNSPA, a fost dezvelită placa comemorativă în cinstrea celui care a fost Andrei Savciuc, student SNSPA, lider, promotor al românismului... .

Transnistria şi pretenţiile de “stat civilizat şi dezvoltat”

De aproape doi ani autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol fac demersuri pentru modificarea Constituţiei nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene. Oficial este reformare, neoficial este apropierea conţinutului actului legislativ nistrean de cel al Federaţiei Ruse. La un moment dat chiar am asistat la uimirea afişată de Kremlin faţă de o asemenea îndârjire din partea lui Igor Smirnov de a se apropia cât mai mult de Rusia, dar punând anumite condiţii. Principala dintre ele era formulată în felul următor: noi ne apropiem de voi, de fapt puteţi să ne luaţi la pachet, dar nu pe toţi …. pe mine mai puţin, căci eu vreau să rămân veşnic preşedintele RMN.

În limbajul nostru aceste lucru însemna că Smirnov este gata să facă comerţ cu voinţa politică a “poporului”, mai puţin cu a sa, pentru că nu va permite ca textul noiii Constituţii să reglementeze numărul de mandate prezidenţiale pe care le poate deţine una şi aceeaşi persoană, cu referire aici la propria situaţie, destul de fragilă… .

În acest context, cel al extinderii temporale a reformei constituţionale din Transnistria, Dmitrii Soin, preşedintele Comisiei pentru Politică Externă şi Afaceri Internaţionale a Sovietului Suprem al nerecunoscutei republici nistre făcea pe 06 aprilie 2011 un comentariu destul de interesant. Fiţi atenţi:

“Sovietul orăşănesc al unuia dintre cele mai importante centre industriale din oraşul Râbniţa a susţinut ideea necesităţii limitării numărului de mandate prezidenţiale pe care le poate deţine o singură persoană. Acest lucru vorbeşte despre faptul că noi ne mişcăm pe calea modernizării şi democratizării Transnistriei. Această normă există practic în fiecare Constituţie a unui stat civilizat şi dezvoltat. Limitarea dreptului de a se afla la conducerea unui stat a uneia şi aceleiaşi persoane va conduce la preîntâmpinarea declinului societăţii, va reduce rata corupţiei, va crea o perspectivă pentru creşterea şi evoluţia altor politicieni şi a altor forţe politice. Acesta este motorul în domeniul social, dar şi în cel economic. Nu trebuie să fie creată situaţia prin care obţinem un preşedinte pe viaţă, oricum nu ar fi acest om: talentat, curajos, onest şi corect. Anii de guvernare deseori deseori influenţează negativ personalitatea, trezind în conştiinţa acesteia elemente precum exclusivitate, infailibilitate, dorinţă de a domina în toate sferele de stat şi ale societăţii. Schimbul conducătorilor – este o idee foarte veche, care stă la baza tuturor democraţiilor occidentale. Dacă vom compara nivelul nostru de trai cu cel al europenilor, al americanilor, atunci ne va fi clar că o asemenea atitudine are sens. Nu putem găsi exemple în care un stat european, excepţie făcând aici perioada dictaturilor, sau în SUA să se fi aflat în fruntea statului o singură persoană mai mult de 20, 30 de ani. În schimb asemenea tendinţe se pot observa în state cu o economie săracă şi regimuri totalitare.”

Aşadar, pretenţiile celor care se află la conducerea republicii nistrene cresc în intensitate. Pentru ei probabil nici Rusia nu mai este un model … deşi Vladimir Putin a avut două mandate, cam nu prea seamană a democraţie ceea ce se votează cu aproximativ 80% din voturile liber exprimate. În plus, cam şubredă guvernarea lui Smirnov … mă tem că nici susţinerea financiară din partea Rusiei, reluată recent de către autorităţile de la Moscova, nu-l va putea ajuta să se menţină acolo … în frunte … .

Dacă până şi separatiştii recunosc drept model democraţia americană, atunci…

Interesant: dacă transnistrenii ar fi mers pe modelul constituţional american, cum ar fi reacţionat Casa Albă? Tot uimită?

Pentru InfoPrut

“Există politică, există pragmatism, dar există şi Constituţie …”

Pe 07 aprilie 2011, Fundaţia Europeană Titulescu a găzduit conferinţa cu tema “Dubla cetăţenie. Reglementări în legislaţiile naţionale şi în dreptul internaţional. Realităţi şi speculaţii,” la care au participat membrii Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România, dar şi Titus Corlăţean, Preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a Senatului României, care s-a întors recent dintr-o vizită de lucru, efectuată la Budapesta, la invitaţia Comisiei pentru Politică Externă a legislativului maghiar.

Deşi dezbaterea s-a dorit a fi una concentrată mai ales pe partea academică, cu argumente juridice, având la bază legislaţia internaţională şi naţională, participanţii la eveniment au recunoscut că iniţierea unui dialog pe un subiect atât de sensibil nu poate să elimine disputele politice, invocând aici diferitele interese pe care le au participanţii la viaţa politică.

Dubla cetăţenie poate fi privită prin prisma mai multor dimensiuni, inclusiv economică. În contextul actual al globalizării dubla sau multipla cetăţenie este văzută mai mult ca un concept economic, pentru că ea ţine de migraţie, amploarea fenomenului ducânt la necesitatea de a elabora un set de norme internaţionale, care să reglementeze domeniul.

Discursurile invitaţilor au coincis la un moment dat, aceştia recunoscând pe rând că subiectul dezbaterii este unul mult prea important pentru România, ca guvernarea de la Bucureşti să treacă cu vederea declaraţiile oficialilor statului vecin. Problema dublei cetăţenii pentru România nu mai poate fi categorisită drept economică sau socială, ea implică şi noţiunea de teritoriu: statul maghiar revendică o parte din teritoriul românesc prin adoptarea unei legislaţii care încurajează atribuirea cetăţeniei Ungariei locuitorilor din Transilvania şi prin susţinerea autonomiei acestei regiuni.

Titus Corlăţean a ţinut să explice de ce discursul său de la Budapesta de acum două zile a fost unul rigid: “Problema dublei cetăţenii este o dezbatere necesară pentru că ea conţine dimensiunea politică. Era nevoie de o reacţie de demnitate naţională. Chestiunea dublei cetăţenii a fost resuscitată anul trecut pe 04 iunie 2010, – aniversarea Tratatului de la Trianon, – care a fost consemnată prin adoptarea Legii Unităţii Maghiare, iar mai târziu fiind adoptată şi Legea cetăţeniei maghiare.”

Şi presa rusă acordase spaţiu acestui subiect, citându-l pe acelaşi oficial român. Agenţia Informaţională REGNUM scria: “Bucureştiul a solicitat înţelepciune politică şi reţinere în a mai recurge la declaraţii publice care să susţină concepte care încalcă atributele de suveranitate ale statului român.”

Titus Corlăţean să mai întreabă şi de ce nu a existat nicio reacţie instituţională, niciun fel de comentariu din partea autorităţilor române vis-a-vis de declaraţiile unor politicieni maghiari, care au consemnat ziua naţională a Ungariei prin discursuri care atentau direct la suveranitatea şi integritatea României?

“Există politică, există pragmatism, dar există şi Constituţia României! Ministerul Afacerilor Externe al României nu mai există din acest punct de vedere, iar guvernul României nu prea a mai existat în ultima perioadă şi nu prea a mai luat o poziţie pe acest subiect.”

În plus partea maghiară încearcă să îşi minimizeze gravitatea discursului nu doar prin încercarea de a găsi similitudini între conţinutul legii cetăţeniei româneşti şi a celei pentru cetăţenie maghiară, ci mai ales prin compararea unor situaţii politice, invocând aici “oferta generoasă” a Bucureştiului pentru cetăţenii Republicii Moldova.

Oficialul român a declarat atât la Budapesta, cât şi în cadrul conferinţei de la Fundaţia Europeană Titulescu că nu există similitudini între cele două acte normative: legislaţia română nu prevede acordarea cetăţeniei statului român în baza unui fundament etnic în calitate de argument. Statul român acordă redobândirea cetăţeniei tuturor celor care au fost cetăţeni români, fără a ţine cont de etnie. Orice persoană poate depune cerere de redobândire a cetăţeniei române (până la ruda de gradul III), dacă aceasta i-a fost retrasă în condiţii neimputabile. Or, în cazul cetăţenilor de dincolo de Prut anume acest lucru s-a şi întâmplat. Un alt argument în favoarea existenţei unei diferenţe majore între cele două acte normative îl găsim în articolul 63 al Tratatului de la Trianon, care nu permite părţii maghiare să invoce caracterul reparatoriu.

Ambasadorul Ioan Anghel a ţinut să completeze acest aspect al problemei din punct de vedere juridic: “Tratatul de la Trianon este încă un tratat în vigoare!”

Dubla cetăţenie ar avea menirea de a întări legătura cu diaspora, fie din interes politic, fie pentru a-i include pe reprezentanţii acesteia într-un plan naţional. În cazul Ungariei scopurile sunt doar politice. Prin formularea atât de clară a unor pretenţii teritoriale autorităţile de la Budapesta nu fac altceva decât să ignore apartenenţa la documentele europene pe care le-au semnat, au concluzionat participanţii la dezbatere.

Imagine: Iulia Modiga, InfoPrut

Pentru InfoPrut

Şi, totuşi: reciclarea sau distrugerea armelor din Transnistria?

Cu toţii ştiam că Iurie Leancă, ministrul afacerilor externe şi integrării europene al Republicii Moldova urma să efectueze o vizită de lucru la Moscova în perioada 28 – 29 martie 2011, dar, oare, şi-a imaginat careva dintre noi că va avea o agendă atât de încărcată, iar presa rusă va acorda atâta atenţie evenimentului, încât să curgă ştirile una după alta la distanţă temporală minimă între ele?

Foto: Ziare.com

Eu am rămas impresionată! Doar RIA Novosti a postat vreo cinci în mai puţin de o oră!

Probabil m-aş fi limitat doar la traducerea acestor ştiri sau la o simplă sintetizare, dar mi-a atras atenţia un cuvânt, care în limba rusă are mai multe semnificaţii. Este vorba despre „utilizaţia”. În traducere mot a mot are sensul de „utilizare, folosire, întrebuinţare”, dar presa română l-a tradus cu sensul de „reciclare”.

Acesta este articolul cu pricina, conţinutul căruia a condus la apariţia aceastei confuzii şi ne-a motivat în acelaşi timp să insistăm asupra subiectului: „Lavrov: Rusia este gata să-şi retragă muniţiile din Transnistria pentru a le distruge pe teritoriul său.”

La început am crezut că este doar o eroare care se creează în creierul meu, dar am continuat cercetarea şi consultând câteva dicţionare explicative ruse online, am reuşit să percep că Serghei Lavrov, ministrul afacerilor externe al Federaţiei Ruse i-a valorificat utilitatea.

Iată ce spune dicţionarul explicativ:

- Utilizaţia, utilizirovati – a utiliza, a întrebuinţa cu folos, a prelucra, etc., prin deducţie, deci, şi a recicla;

- УТИЛИЗИРОВАТЬ, -рую, -руешь; -а-нный; сое. и несов., что. Употребить(-ре-блять) с пользой (перерабатывая, используя каким-н. образом). У. отходыпроизводства. II сущ утилизация, -и, ж. II прш. утилизационный, -ая, -ое. (Толковый словарь под ред. C. И. Ожегова и Н.Ю.Шведовой)

De aici şi traducerea în limba română “Rusia este interesată de reciclarea cât mai rapidă a armamentului din Transnistria pe teritoriul său, a declarat astăzi ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, transmite RIA Novosti.”

În continuare, articolul din Adevărul insistă asupra altor termeni şi anume pe “lichidarea” şi “distrugerea” armamentului rusesc, care se află pe teritoriul Transnistriei:

“O parte mare din muniţiile de acolo au fost lichidate pe loc, dar este imposibilă distrugerea întregului arsenal, a declarat Lavrov, după încheierea negocierilor cu Iurie Leancă.”

În articolul original, Lavrov insistă în continuare pe “utilizirovati” şi nu pe distrugere: „... огромное количество очень опасных вещей, много из того, что там есть уже было утилизировано на месте, но все утилизировать невозможно", - отметил Лавров по итогам переговоров с молдавским коллегой Юрием Лянкэ.”

O parte din armamentul care se afla în dotarea armatei a 14-ea ruseşti, care se află pe teritoriul Transnistriei, a fost distrus, dar nu prelucrat sau cel puţin aceasta este varianta oficială... .

Nu am mari pretenţii de cunoscătoare a limbii ruse, dar vreau să înţeleg în calitate de cetăţean al Republicii Moldova, ce se va întâmpla cu acest armament? Va fi el reciclat sau distrus pe teritoriul Rusiei sau pe cel al Moldovei, cine va suporta cheltuielile şi ce implicaţii ecologice va avea procesul? Dacă va fi reciclat şi nu distrus, atunci pentru ce vor fi folosite piesele sau rebuturile care vor rezulta în urma acţiunii? Şi dacă transnistrenii nu vor permite retragerea armamentului, ruşii în continuare se vor lăsa intimidaţi şi vor susţine financiar şi militar o administraţie nerecunoscută? Nu sunt costurile prea mari? Dacă funcţionează în Transnistria, adică pe teritoriul Republicii Moldova, atunci de ce să nu funcţioneze un regim separatist sau chiar mai multe şi pe teritoriul Rusiei? Multe subiecte ale federaţiei tânjesc după recunoaştere, autonomie sau chiar independenţă... .

Probabil îmi creez eu probleme artificiale, dar nu puteam să trec cu vederea necesitatea traducerii cu precizie a unor termeni de specialitate. Bănuiesc, totuşi, că Lavrov a dorit să spună distrugere şi nu reciclare şi dacă e a doua variantă, atunci de ce vorbeşte la final despre evacuare? Evacuarea nu implică neapărat şi distrugere sau, iarăşi, mă pierd în termeni?

În cadrul briefingului de presă susţinut de către cei doi oficiali, Serghei Lavrov şi Iurie Leancă, ambii au confirmat necesitatea reluării formatului de negociere „5+2” pentru soluţionarea paşnică şi corectă a conflictului transnistrean, dar după o lungă înşiruire a ceea ce s-a „realizat” în ultima perioadă în această direcţie şi explicarea calităţilor şi virtuţilor pe care le are Federaţia Rusă în calitate de stat-garant şi stat-mediator (excludem aici şi stat ocupant, căci oficial nu ne permitem să spunem chiar atât de mult lucrurilor pe nume, nu se obişnuieşte în diplomaţia contemporană, care a devenit o calitate cotidiană a noastră) diplomatul rus şi a reuşit să precizeze la care Paşte al Cailor vor fi reluate aceste negocieri..., iar la finalul răspunsului său ne relatează cu amabilitate că „... rolul principal în negocieri îl au Chişinăul şi Tiraspolul.” Şi Joe Biden a spus acelaşi lucru, diferenţa constă în calitatea implicării acestor actori în cadrul diferendului, cine şi cât are de pierdut, dar mai ales ce are de pierdut. În plus, Chişinăul şi Tiraspolul sunt părţi ale conflictului, nicidecum egale, deci şi tratamentul trebuie să fie corespunzător şi nicidecum să defavorizeze un actor statal recunoscut. Putem să vorbim de egalitate în acest context? Desigur, lucrurile pe care le înşirui aici nu sunt necunoscute, dar ele trebuie amintite mereu, ca să înţeleagă şi ceilalţi „parteneri” care „colaborează fructuos” în depăşirea acestui tip de diferend.

Tot Lavrov este cel care a amintit de necesitatea acordării unui statut special Transnistriei în componenţa Republicii Moldova. Aici gândurile mă direcţionează către documentul semnat de Dmitrii Medvedev şi Victor Ianucovici în luna mai 2010 cu privire la rezolvarea conflictului transnistrean şi nicidecum la Memorandumul Meseberg, care a tot fost amintit în cadrul briefingului de presă, deşi şi aici am observat o tendinţă de a oferi plus-valoare actului ruso-german, de creare a unui comitet special, care ar putea fi capabil să contribuie la soluţionarea diferendelor din spaţiul ex-sovietic. Ministrul rus de externe a încercat să multiplice ambiţia regională a acestui instrument, declarând că modelul care va fi propus de Comitetul format din Rusia şi Uniunea Europeană cu siguranţă va contribui şi la rezolvarea unor conflictelor din orientul apropiat. Deci avem pretenţii că îi putem ajuta pe alţii să-şi rezolve problemele, fără a încerca să le rezolvăm pe ale noastre? Nu este prea „nobilă” intenţia chiar şi pentru Federaţia Rusă?

Este interesantă afirmaţia în contextul în care Comitetul Rusia – Uniunea Europeană nu prea pare să funcţioneze, deşi în curând se va împlini un an de la semnarea Memorandumului Meseberg... .

Aşadar, a fost Iurie Leancă la Moscova şi cam atât.

Pentru InfoPrut

Chiar si atunci cand guvernul propune un lucru inteligent, acolo jos nimeni nu mai crede...

Am urmărit online vizita vicepreşedintelui Statelor Unite ale Americii la Chişinău, Joe Biden, şi am observat mai multe lucruri pe care nu m-am grăbit să le notez pe hârtie din cauza volumului mare de idei, fraze şi observaţii pescuite cu ochiul din presă şi reţele sociale, dar şi din cauza letargiei intelectuale în care m-am pomenit la începutul lunii martie. Am aşteptat să văd cum bolborosesc pe sub nas ruşii, am aşteptat să văd cum se zvârcolesc transnistrenii, am aşteptat să văd cât va dura aprecierea procesului de astupare a gropilor din Chişinău… .

Dimineaţa în care vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii păşea ferm pe covorul roşu în aeroportul din Chişinău, începuse la moldoveni cu lamentări de genul: că nu suntem băgaţi în seamă, că suntem prea băgaţi în seamă, că nu ne onorează nimeni cu prezenţa capitala, că ne onorează prea mulţi oficiali de rang înalt cu prezenţa, că guvernul nu lucrează, că guvernul lucrează prea mult, că nu investim îndeajuns în promovarea unei imagini pozitive în exterior, că avem cheltuieli prea mari şi tot aşa. Văicăreli politice şi of-uri post- şi pre-electorale… .

Nu ştiu cum voi, dar eu mă tot întreb, dacă Joe Biden ar fi vizitat Tbilisi, spre exemplu, georgienii s-ar fi plans la fel de mult? Eu una nu prea cred… .

Să revenim, însă, la evenimentul, tratat ca o binecuvântare de membrii AIE şi ca un blestem de cetăţeanul de rând, complexat de sărăcia-i lucie, care nu mai are niciun dram de încredere în cel căruia i-a oferit de ne-bună voie şi silit de circumstanţe să aleagă mai puţin rău din mai puţin periculos. Nu avem dreptul să ne judecăm concetăţenii. Trăim de la alegeri până la alegeri, fără să avem parte de prea multe explicaţii, fără să le cerem, fără să ne impunem, fără să întrebăm de ce e bine că a venit Biden la Chişinău. Ştim una şi bună: şineva a sî plăteascî factura şi mătincî aşel şineva tot eu a sî şiu! Aşa cî mai ghini stăte acasî Biden!. Dumnezeu a sî ni pedepsascî cî am făcut conţert în zi de post … .

Pe el, pe cetăţeanul important doar în ziua alegerii, nu-l interesează semnalele emise de gura americanului. A contat prea puţin că Joe Biden a vorbit despre libertate, a contat prea puţin că în sfârşit cineva nu mai bagă o rezoluţie Moldovei pentru încălcarea drepturilor omului, atunci când ni se adresează, a contat prea puţin că cineva aprecia gestul nostru ruşinat de a afla adevărul, a contat prea puţin că cineva ne consideră parte a Europei şi nu parte a perimetrului acesteia. Putea să vină şi nici să nu se adreseze mulţimii, putea să plece şi fără să ne mintă că Natalie Portman are origini “moldoveneşti”. Putea să-şi ia lada cu sticle cu vin alese şi să plece fără să ne bată peste umăr în semn de susţinere. Au mai făcut-o şi alţii. Probabil aşa ne-am fi simţit mai comod. Nu suntem obişnuiţi cu băgatul în seama, cu vorba bună. La noi cel mai bine funcţionează sintagma: bei svoih ştob ciujîe boialisi! Şi uite aşa ne-am obişnuit să fim biciuţi şi mânaţi în direcţii greşite, încât atunci când cineva ne spune că avem ochi frumoşi, care trebuie arătaţi lumii, noi ne lungim şi mai mult genele, acoperindu-ne nu doar ochii, ci şi gura cu ele.

Acum l-aş întreba pe concetăţeanul meu dacă a înţeles că semnalele emise prin vocea americanului încurajau oficialii europeni să fie şi în continuare cu ochii pe elevul silitor al Parteneriatului Estic (bănuiesc că aici mulţi dintre noi nici nu ar întreba ce e aia Parteneriat Estic, chiar dacă nu ar şti, şi asta deoarece nouă nu ne place să fim numiţi proşti, atunci când, de fapt, suntem doar ignoranţi), a înţeles, oare, că cineva vroia să ne trezească din nostalgia trecutului (minciuna e dulce, iar noi am avut un trecut comunist foarte dulce) şi ne spunea că singura noastră şansă de a trăi mai bine este prin depunerea unui efort maxim în reformare a economiei, de unde vom primi resursele necesare pentru a ne susţine proiectele politice, a înţeles el, oare, că suntem parte a unei regiuni mult prea importante şi pentru care se dă o luptă crâncenă, a înţeles el, oare, că ucrainenii ne invidiază şi e posibil să ne urmeze vectorul de integrare europeană, numai să nu ne lase să beneficiem singuri de avantajele calităţii de stat membru al Uniunii Europene, am înţeles noi oare că “faceţi ca Georgia, nu ca Ucraina” a fost mesajul subliminal al discursului (georgienii şi-au asimilat mult mai eficient lecţia de democratizare şi chiar dacă există disensiuni interne; sunt de părere că la Tbilisi lupta dintre opoziţie şi guvernare este mult mai sănătoasă decât la Kiev sau la Chişinău), a înţeles el, oare, că vinul Abhaz nu e bine primit de Rospotrebnadzor şi nu gel Georgian, a înţeles el, oare, că este momentul cel mai potrivit să se trezească şi să acţioneze în interes propriu, a înţeles el, oare, că vizibilitatea pe care ne-a oferit-o această vizită trebuie valorificată în cel mai scurt timp, a înţeles el, oare, că lamentarea noastră pe chestii minore gen gropi şi ceai lucrează împotriva noastră, a înţeles el, oare, că nu are încredere în politician, dar îi dă votul său?

Mă tem că nu am înţeles nimic! Pentru noi responsabilizarea autorităţilor înseamnă doar să cerem de la cei care guvernează să ne spună din contul cui au fost astupate gropile de la aeroport până în scuarul Teatrului de Operă şi Balet, fără a ne gândi că puteam să cerem astuparea acestora până dincolo de parcul Alunelul şi am mai înţeles că trebuie să ne intereseze “şini o plătit pintru ceai şi plăşinti?”

Pentru InfoPrut

Foto: Alexandru Musteaţă

Dilemele noiii politici externe ucrainene

La începutul anului 2010 Ucraina şi-a ales un nou preşedinte şi o nouă guvernare care a înlocuit nu doar culoarea puterii de la Kiev, dar şi-a propus să schimbe o serie de paradigme şi să orienteze noua politică externă spre alţi vectori geopolitici. Deşi alegerea a fost făcută în direcţia Kremlinului, preşedintele în exerciţiu al Ucrainei, Victor Ianukovici, recunoaşte într-un interviu acordat pentru publicaţia franceză "Le Figaro" că există verigi slabe în relaţia dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, care pun în pericol noul parteneriat ruso-ucrainean, iar statul la conducerea căruia se află oscilează între Est şi Vest. Astfel, devine clar faptul că noua administraţie de la Kiev întâmpină dileme în ceea ce priveşte alegerea priorităţilor de politică externă, fiind înimposibilitatea de a-şi crea un algoritm propriu de raţionalizare a obiectivelor sale dimplomatice.

Varianta integrala o puteti gasi aici

Politica externă a Rusiei în contextul internaţional actual

Joi, 17 februarie 2011, Casa Titulescu a găzduit conferinţa "Politica externă a Rusiei în contextul internaţional actual", invitat Aleksander Ciurilin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti.

Am observat că presa română a fost foarte activă la partea cu interpretarea limbajului diplomatic al ambasadorului în ceea ce priveşte relaţiile româno-ruse şi atitudinea Moscovei faţă de noile priorităţi europene ale politicii externe a Chişinăului. Referinţe cu privire la acest subiect găsiţi aici si aici.

Nu o să insist încă de la început asupra acestei părţi a discursului diplomatului rus şi asta deoarece domnia sa a avut un limbaj foarte reţinut, calculat, prin care a încercat să evite subiectele sensibile, eliminând posibilitatea de a i se pune întrebări provocatoare, limitându-se la a scoate în evidenţă lucruri déjà ştiute, care se regăsesc înscrise şi în documentele oficiale de politică externă emise de Kremlin şi cercetările elaborate de elita academică de la Moscova.

Aşadar, la capitolul priorităţi ale politicii externe ruse se vor regăsi şi pe agenda anului 2011 BRIC, OSCE, relaţia cu China, crearea unui sistem de securitate eurasiatică (fără a menţiona aici proiectul de creare a unei Noi Europe Unite – pe care am întâlnit-o adesea sub numele Europa – casă comună, amintită în raportul Clubului Valdai, apărut recent).

Deşi a recunoscut că Summit-ul OSCE de la Astana a suferit un eşec, Aleksander Ciurilin a confirmat faptul că acest for internaţional încă mai este important pentru partea rusă. În definitiv, este singurul instrument internaţional care nu este bun de nimic, dar care se bucură de popularitate printre statele ex-sovietice şi care una, două fac apel la instituţiile sale pentru a le rezolva sau media conflictele pe care le au.

Un altă structură de cooperare internaţională – BRIC – cooperarea din cadrul acestei formule crează vizibilitate şi anunţă prezenţă în afacerile internaţionale, deci potenţialul acesteia trebuie valorificat.

Partea rusă îşi pune semne de întrebare cu privire la modalitatea în care îi sunt tratate toate iniţiativele internaţionale regionale şi globale. Aleksander Ciurilin explică că Rusia nu îşi doreşte crearea unor organizaţii ostile, ci care să permită soluţionarea colectivă a problemelor. Prioritară este găsirea unor soluţii pentru probleme din domeniul securităţii, moştenite din perioada războiului rece şi aici nu se face referinţă doar la arme nucleare, pentru că cioburi ascuţite se mai găsesc în tot spaţiul ex-sovietic. Singurul lucru care deosebeşte Federaţia Rusă de partenerii săi sunt priorităţile, iar la acest capitol modernizarea completă a Rusiei trece pe primul plan, fără a se limita doar la factorul militar, incluzând cooperarea pe teme politice sensibile, care o dată scăpate de sub control pun sub semnul întrebării securitatea spaţiului euroatlantic. Ciurilin încearcă să convingă publicul că prezenţa Rusiei în spaţiul eurasiatic de securitate nu mai poate fi discutată, ci trebuie să fie acceptată.

Rusia nu grăbeşte pe nimeni să ofere un răspuns la propunerile înaintate de oficialii săi. Ea se transformă sub influenţa noilor realităţi regionale şi globale şi este dispusă să aştepte soluţii şi sugestii cu privire la modalitatea de rezolvare a problemelor cu care se confruntă mediul internaţional. Cea mai bună dovadă pentru susţinerea acestei teze, continuă Ciurilin, este semnarea Memorandumului Meseberg din 05 iunie 2010, semnat de către preşedintele rus Dmitrii Medvedev şi cancelarul german Angela Merkel. A trata Rusia cu suspiciune chiar şi după asemenea acţiuni de politică externă nu mai este actual, pentru că există deschidere la Moscova pentru depăşirea unor astfel de conflicte.

Tratamentul la care a fost supusă Federaţia Rusă a condus adesea la apariţia unor conflicte regionale, punând în pericol continuarea dialogului pentru stabilirea unui parteneriat strategic cu Alianţa Nord-Atlantică. Starea actuală a sistemului de relaţii internaţionale impun adoptarea unui caracter sincer şi direct al discuţiilor, pentru că există dorinţă de a continua un dialog cu NATO. Ideea creării unui sistem antirachetă a fost foarte mult discutată şi asta deoarece printre diplomaţi este foarte greu să găseşti optimişti, marea lor majoritate fiind pesimişti profesionişti din simplul motiv că sunt foarte bine informaţi. Revenind, însă, la sistemul antirachetă, Aleksander Ciurilin a ţinut să evidenţieze că acesta ar trebui să aibă la baza funcţionării sale principiul egalităţii, să utilizeze potenţialul existent déjà de o parte şi de cealaltă, să ţină cont de interesele celorlalte părţi participante şi să răspundă priorităţilor colective.

Motivele pentru care Rusia insistă atât de mult asupra necesităţii creării unor noi forumuri internaţionale şi asupra unor noi formule de cooperare sunt ameninţările care îi pun sub semnul întrebării securitatea: Koreea de Nord, Iran, Orientul Apropiat, Africa de Nord şi nu în ultimul rând terorismul.

Toate aceste probleme trebuie să fie soluţionate prin discuţii politice, la masa negocierilor. Există precedente internaţionale, aminteşte Ciurilin, prin care s-a încercat soluţionarea forţată a unui conflict, - Somalia, - iar rezultatul ignorării mecanismelor diplomatice este mocnirea acestui diferend mai bine de două decenii.

În ceea ce priveşte Koreea, ar trebui să se revină asupra mecanismelor adoptate încă pe 05 septembrie 2005 - Declaratia comună privind denuclearizarea Peninsulei Coreene. “Trebuie să gândim un mecanism de asigurare a păcii pentru Asia de Nord-Est, care va înlătura pericolele militare, iar coreenii trebuie să fie incluşi în acest mecanism,” a insistat Aleksander Ciurilin.

O altă problemă acută cu care se confruntă mediul internaţional este cea iraniană. Iranul şi iranienii, în special, au o datorie faţă de trecutul lor. Iranienii nu sunt uşor de speriat şi trebuie să fie convinşi de avantejele respectării angajamentelor internaţionale asumate. Dacă aceştia vor refuza şi în continuare să îndeplinească obligaţiile care reies din deciziile ONU votate în cadrul Consiliului de Securitate cu privire la Iran, atunci Rusia se vede pusă în situaţia de a insista asupra respectării acestor hotărâri:

“Există state care uită de documentele semnate anterior, ceea ce împiedică continuarea negocierilor şi duc la utilizarea unilateralismului ca metodă de luare a deciziilor.”

Probabil aceasta este printre puţinele lacune în discursul lui Ciurilin pe care publicul nu trebuia să le treacă cu vederea. A acuza pe cineva de unilateralism în acţiuni de politică externă când propria filozofie şi strategie de politică externă se bazează exclusiv pe asemenea principii (a se vedea aici Concepţia Naţională de Politică Externă a Federaţiei Ruse din anul 2008) este puţin alogică. I-aş fi reamintit aici oficialului rus că există documente care se referă direct la retragerea trupelor ruse din anumite teritorii din spaţiul ex-sovietic pe care Rusia nu şi le-a onorat, chiar dacă deciziile au fost luate în cadrul unor mecanisme multilaterale de luare a deciziilor: OSCE? 1999? Istanbul? Transnistria? Toate acestea nu îi spun nimic Domnului Ciurilin? Exemple mai sunt, dar pe mine nu ştiu de ce, dar m-a interesat în primul rând acest conflict regional, în care Federaţian Rusă este angajată în dublă calitate: stat garant şi stat ocupant. Diplomaţia nu înseamnă doar asumarea unui pesimism permanent, ci şi a unei ipocrizii politice, fără de care interesele naţionale şi obiectivele de politică externă nu pot fi atinse.

La final ţin să menţionez că aprecierea relaţiilor româno-ruse ca fiind aceleaşi: nu există progrese, dar bucură faptul că ele nu au degenerate, iar raporturile diplomatice sunt “ровные” (line), după cum s-a exprimat Ciurilin, lucru datorat aproape în exclusivitate apropierii de mentalitate între cele două state şi de aceea ele nu pot degenera într-o manieră categorică. Există domenii în care Rusia şi România, - pe care Moscova o tratează ca parte a Uniunii Europene, ar putea să coopereze, iar acestea se referă în primul rând la modernizarea tehnologică (realizările tehnologice româneşti fiind apreciate pozitiv de către ambasadorul rus) şi la cooperarea în domeniul energetic.

Astfel, am avut posibilitatea să asistăm la un discurs aproximativ pozitiv, prin care au fost punctuate principalele demersuri ale Moscovei în materie de politică externă în momentul de faţă. Dacă a spus ceva nou sau nu Aleksander Ciurilin, vă las să apreciaţi şi singuri.

Pentru InfoPrut