Balcanii de Vest între planul B şi planul C...

Despre Uniunea Europeană se spune că era o soluţie economică la o posibilă criză politică: proiectul care a împăcat doi actori rivali Franţa şi Germania – fapt recunoscut de participanţii la viaţa internaţională. Şi dacă acesta este adevărul acceptat de toţi, atunci „emisfera politică” a creierului european a fost trezită din amorţire de Balcanii de Vest, mai exact de conflictele care s-au derulat în ultimul deceniu al secolului XX, care au degenerat chiar sub ochii materiei cenuşii localizată atât de frumos la Bruxelles, Paris sau Luxembourg. Intrusul extern, cunoscut şi sub numele de „Statele Unite ale Americii”, a declanşat procesul natural de apărare al Uniunii Europene, obligând-o să genereze leucocite sub denumirea de PESC şi PESA, dar şi prezenţă tot mai activă în zona sângerândă a continentului european.

În acel moment integrarea europeană nu mai era doar un proces tehnic, prin care candidatul implementa pur şi simplu un acquis comunitar, el s-a transformat într-o decizie politică complexă, prin care Uniunea Europeană îşi calculează nu doar capacitatea de absorbţie a statelor cu un trecut şi o prezenţă continentală europeană. Lucrurile sunt mult mai complicate. Acest actor regional percepe necesitatea de a accepta state noi şi din raţiuni de securitate internaţională.

De ce a trecut Bruxelles-ul peste Balcani?

O analiză superficială a procesului de integrare europeană ne arată cum oficialii Uniunii Europene au gândit în perspectivă. Aceştia au sărit peste Balcani, direct în România şi Bulgaria. Prima impresie lasată de aderarea acestor două state la familia europeană ar fi că Bruxelles-ul a încercat să înghită mai mult decât era capabil, iar frustrarea unor state precum Croaţia, pregătită de aderare de multă vreme, pare logică. În acel moment oficialii europeni au folosit mai mult tactică, decât tehnică politică. De ce? Pentru că astfel, îndepărtau influenţa rusească într-o regiune asupra căreia Moscova mai are pretenţii geopolitice, visând la măreţul „Plan panslavist”.

Deşi, teoretic, state precum Serbia încă mai oferă runde de plecăciuni Kremlinului, arătând recunoştinţă pentru susţinerea în problema Kosovo şi periodicele injecţii financiare pentru „insfrastructură” (niciodată nu se ştie cum din banii destinaţi construcţiei unor coridoare de transport poate să mai apară şi o mică bază militară, mai ales că există declaraţii în acest sens şi la cel mai înalt nivel), practic posibilitatea de a fi acceptată în Marea Familie Europeană este mult mai tentantă. Serbia, ca un copil cuminte ce este, priveşte de jos în sus ce capitală va licita mai mult pentru ea: Moscova sau Bruxelles. Dar aceasta este situaţia Belgradului, care nu este împărtăşită de vecinii săi.

Uniunea Europeană xenofobă?

Un alt candidat la aderare este Albania – oficial este o ţară cu aproximativ 70% din populaţie musulmană şi etichetată drept penultima cea mai săracă ţară din Europa (ultima e Republica Moldova... oficial...). Religia musulmană pare să fie argumentul cu ajutorul căruia UE limitează nu doar spaţiul, dar şi lărgeşte considerabil perioada de aderare a unor potenţiali candidaţi (vezi cazul Turcia, care de peste 50 de ani bate la poarta Europei), ascunzându-se după paravanul oferit de „încălcarea” drepturilor omului. Problema este puţin de altă natură. Deşi Albania are o populaţie majoritar musulmantă, ea nu este o ţară religioasă activă, drept dovadă pot servi numeroasele căsătorii dintre persoanele de religie musulmană cu cele de religie ortodoxă sau catolică. Cauza: regimul comunist din Albania, care a interzis religia, astfel încât ea a avut „privilegiul”de a fi primul stat ateist din lume. Comunismul a ucis tradiţia şi conştiinţa albanezilor... .

Pentru cetăţenii europeni albanezii şi alte popoare din Balcani şi din afara acestora (Turcia) sunt musulmani. Este un stereotip bine înrădăcinat pe bătrânul continent. Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că Uniunea Europeană este xenofobă şi uşor rasistă, lucru care a degenerat în scădere considerabilă a entuziasmului integrării. Uniunea Europeană ar trebui să privească în interiorul său şi să observe atent că nu există state membre perfecte. Atitudinea afişată faţă de statele candidate este mult prea ostilă, consideră populaţia din Balcani. Ele sunt impuse să lupte împotriva Uniunii Europene şi nu să contribuie la întărirea acesteia. Integrarea Balcanilor de Vest în această organizaţie regională ar putea duce la întărirea acestei regiuni, aceasta fiind o altă opinie împărtăşită de majoritatea conducerilor balcanice. Procesul va fi benefic nu doar candidaţilor, dar şi Uniunii. În fond, anume Balcanii de Vest au contribuit la accelerarea procesului de întărire politică a UE.

Dacă planul A cade, există şi planul B, şi planul C

Statele balcanice se tem să nu repete soarta Turciei şi acuză oficialii europeni de impunerea unor standarde duble faţă de ele. Bruxelles-ul nu a exclus niciodată şi posibilitatea de a introduce Balcanii de Vest în Politica Europeană de Bună Vecinătate, ca un posibil Plan B la un eventual eşec al Planului A (semnarea tratatelor de aderare). Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci statele balcanice sunt dispuse să pună în aplicare Planul C. Acesta are la bază modelul Elveţiei – stat care se simte destul de confortabil şi în afara Uniunii Europe.

Deşi problema se reduce doar la alegerea unei variante din cele trei prezentate A, B sau C, Bruxelles-ul trebuie să ia în consideraţie şi un eventual plan D, prin care Federaţia Rusă şi-ar putea plasa tentaculele chiar în membrele Europei. Pretexte sunt destule.

Cineva spunea:

„Când Rusia şi SUA oferă ceva nu poţi refuza, când Uniunea Europeană oferă ceva nu poţi înţelege...”

Orice răbdare are limite, a statelor din Balcanii de Vest în curând poate să se termine şi atunci ofertele externe nu vor putea fi refuzate... .