Am revenit din Ucraina acum trei săptămâni. Acum am și mai multe întrebări ca înainte.
Ucraina este un stat al paradoxurilor. Cu acest lucru ar fi de acord multă lume. Eu mai adaug ceva: Ucraina se crede un paradox mult prea important. Au teritoriu, au populație, au amplasare geografică la intersecție de interese. Și de aici paradoxul de a se considera prea importantă la indici democratici și indicatori macroeconomici scăzuți.
Ucrainenii sunt fermi convinși că atât Uniunea Europeană, cât și Rusia nu-i vor scăpa din brațe, că le vor tolera toanele anti-democratice (UE) și joaca de-a independența economică și energetică (FR). Statul vecin nouă este un fel de țară, care stă într-o barcă, în poziție ”culcat”, cu un crac spânzurat de o parte a acesteia și cu altul de cealaltă parte și așteaptă să vină cineva să vâslească și s-o ducă spre acei ce vor oferi mai mulți bani. Așa înțelege conducerea ucraineană să mențină echilibrul intereselor naționale și să construiască o politică independentă. Iar între timp lucrurile o cam iau razna. Vă imaginați peisajul? Foarte bine! Continuăm.
Anul trecut în luna decembrie Uniunea Europeană era pe punctul de a semna Acordul de Asociere cu Ucraina. Documentul era elaborat, negociat, mai rămânea să fie semnat. Până la urmă semnarea a fost amânată. Și uite aici apare marea întrebare: de ce s-a întâmplat acest lucru, dacă Ucraina era povestea de succes de până atunci a Parteneriatului Estic și era cea mai avansată în ceea ce privește procesul de integrare europeană? Dacă țineți minte, Republica Moldova încă se confrunta cu criza politică, dar deja cocheta cu epitetul de ”povestea de succes a EaP”. Ucraina devenea din ce în ce mai invidioasă.
Mai mult de atât, mă interesează să știu de ce lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat? De ce Victor Ianucovici a avut nevoie arestul Iuliei Timoșenco pentru a amâna pe termen nelimitat (atenție la cuvântul ”nelimitat”) semnarea Acordului de Asociere?
Avem ipoteza, concluzia va fi cea mai greu de obținut.
Am dezbătut acest subiect cu un bun prieten și el mi-a recomandat să citesc acest articol:
Nu promit că această analiză se va termina în această postare, dar ar fi bine să schițăm câteva elemente, care ne vor ajuta la construirea concluziilor.
Începem cu începutul
La sfârșitul anului 2004 suntem martorii revoluției oranj sau cea a castanilor, după cum a mai fost numită. Are loc schimbarea de guvernare. Toți sunt fericiți. Aproape toți. Ucraina pare a fi mai aproape ca niciodată de partenerii săi occidentali și este ferm convinsă că aceasta trebuie să fie direcția pe care trebuie să o ia vectorul său de politică externă. Rusia începe să își facă griji din mai multe cauze: 1) Kremlinul se teme de amploarea pe care o ia fenomenul ”revoluție colorată” în spațiul ex-sovietic pentru că el poate să pătrundă ți în Federația Rusă; 2) Rusia își face griji pentru orientarea vectorului de politică externă al Kievului către procesele de integrare europeană. Rezultat: crize energetice și nu numai. Mai țineți minte cu câtă insistență au încercat rușii să prea Naftogaz și nu au reușit? În schimb au reușit să extindă termenul de staționare al flotei rusești în apele teritoriale ale Ucrainei de la Marea Neagră.
Eu, ca o naivă ce sunt, am crezut că negocierea prețului de achiziție la gaze naturale livrate către consumatorii ucraineni a pornit de la 530$, dar dialogul a început de la 630$. Ce poate fi mai frumos decât să vinzi ”fraților mai mici”, care sunt situați cel mai aproape de statul exportator, gaze naturale la prețuri mai mari decât cele de pe piețele internaționale? În plus, ca să citez un expert ucrainean în energie: ”Ucraina a negociat, a negociat până a răsnegociat!” Diferența de 100$ o punem pe seama staționării flotei ruse până în anul 2042.
Mergem mai departe. Victor Iușcenco s-a dovedit a fi un președinte prea moale și incapabil să-și ducă la bun sfârșit rolul de mediator între puterile statului. Lupta pentru obținerea puterii s-a întețit nu doar în rândul celor care se aflau la guvernare, dar și între guvernare și opoziție. Timoșenco reușește să se împace cu Putin, ceea ce pare la acel moment un eveniment demn de un ”wow!” Dar feeria nu dureză prea mult, căci iarăși are loc schimbarea de guvernare. Nu mă înțelegeți greșit, într-un stat sănătos și cu o elită politică normală, acest fenomen este chiar unul care este parte a cotidianului și mai e și recomandabil. Dar parcă Ucraina nu mai face parte din rândul lor și alunecă ușor spre autoritarism și spre ceea ce înseamnă instaurarea verticalei puterii. Între timp, scade interesul populației pentru tot ceea ce înseamnă integrare europeană și aderare la NATO. Trebuie să-i recunoaștem aici și meritul lui Putin. Forța de convingere de care a dat dovadă este demnă de a fi apreciată (Summit NATO București, războiul ruso-georgian). Cetățenii ucraineni sunt demoralizați: noua conducere în care își pusese speranțele s-a dovedit a fi incapabilă să facă față provocărilor. Mai adăugăm aici și puțină criză mondială și nu ne mai mirăm de ce vine la putere candidatul pro-rus, Victor Ianucovici.
Actualul președinte ucrainean își începe mandatul frumos: pe de o parte este susținut de Moscova, de cealaltă parte este curtat de Bruxelles. Crește ”importanța” și ”pretenția” ca o pâine pusă la dospit. Ianucovici începe să aibă obiecții și nu doar față de europeni, dar și față de ruși. El vrea să conducă indepentent, să-și construiască singur politica externă, să ia decizii necondiționat de parteneriatele și obligațiile pe care le avea statul la conducerea căruia vine. Se înconjoară de oligarhi. De fapt schimbă o șleahtă de oligarhi cu o alta, apropiată lui. De fidelitatea acestora nu se îngrijește. Nu contează. Deja este în vârf și intenționează să rămână acolo. Doar că este presat să privească în jos și de aici și amețelile pe care le are în timpul stabilirii strategiei de acțiune, care ia forma de ”Atac la opoziție!”
Știu că este posibil să nu vi se pară logic să vă spun acum de unde au pornit a se înmulți întrebările mele, dar o să o fac.
În timpul unui interviu la Kiev, unul dintre experți ne-a declarat: ”Iulia Timoșenco a fost arestată pentru că Ianucovici avea nevoie acută de un pretext foarte bun pentru a provoca amânarea semnării Acordului de Asociere cu UE!”
Zis și executat: pedeapsa este 7 ani de aflare în arest pentru cel mai important lider al opoziției. Teoretic, ar trebui să ne punem întrebarea: ce va face UE?
Timoșenco este arestată în luna august 2011. Dialogul și negocierea textului Acordului de Asociere continuă. UE continuă să lucreze cu autoritățile ucrainene, dar pune condiții. Victor Ianucovici continuă distanțarea, dar Bruxellesul insistă să se apropie de Ucraina. Pentru Ianucovici lucrurile devin iritante, iar în presă apar articole în care sunt lansate presupuneri foarte interesante: președintele ucrainean a ales să nu fie prezent la semnarea Acordului de Asociere, adică la lucrările reuniunii UE-Ucraina, ci se va deplasa în Federația Rusă, unde au loc în aceeași perioadă lucrările unui for lansat de Moscova, unde Kievul este observator. Observați prioritizarea prezentantă de presă?
UE presează Kievul să-și bage mințile în cap. Rusia face la fel. Într-un final Ianucovici iese în fața presei și declară că va participa la reuniunea bilaterală UE - Ucraina, dar o face chiar în preajma anulării semnării documentului, deci când nu mai este practic nevoie să o facă. Totuși, confirmă că nu se va implica în eliberarea liderilor opoziției din detenție. Ei vor rămâne acolo. UE extinde termenul: la primăvară semnăm Acordul de Asociere.
Nici la primăvară nu a mai fost cazul.
Deja Uniunea Europeană se arată a fi tot mai sceptică față de tot ceea ce înseamnă democratizare în Ucraina și nu mai arată toleranță față de acțiunile de politică internă ale lui Ianucovici. Dialogul se înnrăutățește. Se vorbește despre Ucraina ca o a doua Belarus.
În acest moment eu am două întrebări:
1) Cum a reușit UE să se lase prostită, astfel încât dialogului bilateral cu Kievul să pară similar celui cu Minskul, dar mai ales de ce a făcut asta? Adică care-i rostul strategiei și poate fi ea numită strategie?
2) Cu ce este presat Ianucovici că a mers atât de departe încât să provoace o breșă atât de mare între Kiev și Bruxelles? Ca să fie mai clar: ce a promis Kremlinul la schimb sau cu ce este șantajat Ianucovici?
Eu nu cred că este vorba doar despre prețul la gaze naturale.
Un fel de PS 1: un alt expert ucrainean ne-a declarat că Ucraina nu este cointeresată de Parteneriatul Estic, ci de relația bilaterală pe care o poate avea cu UE. Dacă UE nu vrea să discute în acest format cu Kievul, atunci dialogul va rămâne la același nivel, adică de evitare reciprocă.
Un fel de PS 2: Toată lumea cu care am discutat ne-a sugerat sau chiar a încercat să ne bage la cap faptul că pe ucraineni îi interesează doar banii pe care îi pot primi de la o parte sau alta și nimic mai mult. O relație bilaterală normală cu UE ar însemna mai mulți bani pentru Ucraina decât tot bugetul alocat pentru toate cele șase state membre ale EaP. De, stat mare! Cel puțin tendința generală este de a crede cu fermitate în faptul că în curând ofertele vor curge gârlă! Numai puțin și vor fi copleșiți cu oferte! Ei nu își imaginează și un scenariu în care să fie abandonați în același timp și de Moscova, și de Bruxelles. Și dacă-i întrebi, totuși, de acest scenariu ei sunt derutați, adoptă o mină serioasă și recunosc într-un final: ”Acesta este cel mai grav scenariu!” Apoi adaugă repede: ”Dar este imposibil să se întâmple așa ceva! Suntem prea importanți!”
Un fel de PS 3: Ucrainenii s-au săturat să fie tratați de ruși ca frați mai mici. Rusul nu uită de unde a pornit Rusia, iar ucraineanului se pare că îi place să fie independent. Problema e că deși i se pare că are cu ce, nu prea mai are cu ce.
