Absența (ne)justificată ...

Din punct de vedere al productivității ”blogăristice” anul 2012 a fost și mai puțin productiv în comparație cu anul 2011. De fapt, nu vreau să compar nimic. Nici scuze nu-mi voi cere, deși am în fața cui să fac acest lucru. Mai multe persoane, prieteni și mai puțin prieteni, dar care mă cunosc, m-au rugat să revin pe blog. Eu am încercat. Chiar am citit o carte, dar și câteva articole despre cum să scrii bine, mai bine sau chiar excelent. Dar ... de fiecare dată am simțit o greață față de ceea ce devenise la un moment dat mediul online: locul unde începusem să ne vomităm fiecare acțiune sau non-acțiune, fie că ne pricepeam sau nu. Generalizez aici în cunoștință de cauză. Bloggingul de acum nu mai este cel de altă dată.

Începusem bine. Aprilie 2009. Vizitatori. Comentatori. Blogul era locul unde puteam să nu mă abțin de la cimism. Era scena mea. Era un instrument. Mi-a adus multe satisfacții. Profesionale mai ales.

Pe la jumătatea anului 2010 am început să picur otravă în el. L-am ignorat. Ignoranța este un fel de otravă. Periculoasă. Am fost forțată de împrejurări. Coincidență sau nu (nu am de unde să știu) am renunțat la scris exact atunci când blogul mi-a adus o colaborare internațională. Puține persoane știu despre această colaborare. Atunci a contat foarte mult. Pentru a combate o parte din împrejurări, cu altele. 

Știu că sună ciudat și de fapt explicațiile nu sunt explicații. Vreau doar să mă credeți că nu am vrut să-mi ucid blogul. Dacă îmi doream acest lucru o făceam. Demult. Un click pe delete și l-aș fi rezolvat pentru eternitate. Am stat cu degetul de mai multe ori asupra acelui delete, dar nu am avut curaj suficient. Am fost o lașă. Uneori e bine să fii și lașă. Mai târziu am înțeles că și lașitatea e utilă. Sau poate lașitatea mea a fost doar intuiție. 

Cel mai mult m-a întărâtat împotriva scrisului ordinul: ”Scrie pe blog!” sau confuzia creată intenționat: ”Ea este blogger! Blogger din Republica Moldova!”

Da! Blogger! Și abia apoi eram Angela Grămadă. 

M-am simțit ca un animal băgat în cușcă cu de-a sila. În cazul meu cușcă îmi era propriul meu blog. Dacă era după ei, eu nu ar fi trebuit să ies niciodată din blog. Să rămân acolo.

Dar eu aveam nevoie de spațiu. Blogul nu trebuia să mă limiteze. El trebuia să-mi creeze condiții să gândesc, să exprim idei fără limite impuse. 

Strănutam pe blog, mi se spunea: ”Fii sănătoasă!” Strănutam pe facebook pentru blog, mi se spunea și acolo: ”Sănătate!” M-am refugiat temporar în InfoPrut. Important era că postam știri, editoriale, analize. Contactul cu mediul online exista. Era întreținut. Dar chiar și așa, am simțit mereu că cineva îmi ține degetele suspendate deasupra tastaturii și nu mă lasă să ating literele. La fiecare articol mă gândeam de câteva ori înainte de a apăsa pe ”Publicare”.

Încetul cu încetul am uitat cum este să fii critică, cum este să ai idei, cum e să gândești și să nu-ți fie frică să o faci necondiționat, ca o eliberare de fantomele propriilor întrebări. Era destul de dificil să te abții. 

Abținerea a devenit rutină pentru blogul meu. 

Am mai revenit, dar mult prea soft în comparație cu ce eram eu obișnuită, iar scena mea pare să nu mă mai recunoască și să nu mai fie la fel de primitoare.

Dar lucrurile se vor schimba în 2013. Pe cartea mea de vizită acest blog va trebui să-și ocupe din nou poziția. Am promis prietenilor, am promis colegilor. 

Revin cu o condiție: scriu ce vreau eu, public atunci când vreau eu și doar cum vreau eu. Nu cerșesc prezență aici. Nu pun absențe. Este scena mea și voi reveni pe ea așa cum vreau eu, nu așa cum vor anumiți indivizi. Blogul meu a contribuit prea mult la PR-ul unor persoane.

Recomandări pentru o bună conviețuire aici: vii când vrei, pleci la fel de repede, nu încerca să te reții prea mult, ca să nu te molipsești de gândurile mele.