Buna guvernare ca soluție

ogj.com

Săptămâna trecută am avut deosebita onoare să asist la dezbaterea cu tema "New Security Dynamics in the Black Sea Region", care l-a avut ca invitat special pe  Sergei Konoplyov, Director al Harvard Black Sea Security Program și US-Russia Security Program, organizat de Fondul pentru Cooperare și Parteneriat Marea Neagră – Marea Caspică, București.

Din lipsă de timp nu am avut cum să pun imediat principalele idei pe care mi le-am notat. De altfel, pentru cei care cunosc bine spațiul, adică Bazinul Mării Negre, cu toată geopolitica lui, lucrurile pe care le voi nota eu în această postare nu sunt inedite. Sergei Konoplyiov este un fin cunoscător al regiunii, dar nu știu de ce, am avut senzația că s-a cam autocenzurat: ori nu dorea să spună mai multe (și sigur știa mult mai mult decât lucruri de cultură generală pentru cineva care studiază relațiile internaționale, pe care noi muritorii de rând le cunoaștem), fie eram noi prea ”mici” ca să știm și noi ce știe și el.

Cu toate acestea o să împărtășesc din notițele mele.

În primul rând trebuie să vorbim despre interese. Și nu interesele oricui, ci ale Casei Albe. Anume Washingtonului îi datorăm reorientarea atenției liderilor americani către Asia-Pacific, acolo unde avem actori precum China sau de ce nu și Pakistan, că e tot Asia. Și dacă tot am vorbit despre reorientare, atunci trenuie să vedem de ce s-a întâmplat acest lucru. Răspunsul vine din motivarea acțiunilor de decizie de politică externă: își permit Statele Unite ale Americii să fie mai atente la GBSA (Bazinul Mării Negre), decât la Asia? Cât de mult o atenție sporită pentru GBSA ar permite atingerea intereselor vitale ale SUA?

Totuși, SUA nu s-a retras de tot din regiunea  care ne interesează pe noi. GBSA, după Konoplyov, devine interesantă pentru SUA pentru prima dată în perioada războiului rece, atunci când Turcia devine garant al securității în acest spațiu prin apartenența sa la NATO. Aceasta este prima perioadă. După 11 septembrie 2011, Casa Albă decide că GBSA este din nou importantă și că actorii din această regiune ar putea ajuta SUA să lupte împotriva terorismului internațional (Afganistan – ce poate fi mai motivant de atât?). În plus, GBSA devine importantă și din punct de vedere energetic.

Încet, încet ne mișcăm spre Asia Centrală, căci unificate, toate aceste elemente duc spre ea, prin GUAM. De ce GUAM? Pentru că aceste state care o formează au elemente comune: prezența rusă pe teritoriile lor, inclusiv a forțelor armate rusești, iar SUA lucrează mai ”ușor” cu un grup de state, decât cu un singur stat.

Interesele SUA se lovesc aici de cele ale Federației Ruse, dar și ale Iranului. Una dintre soluțiile pentru a îndepărta influența celorlalți doi ”concurenți” este exportul de valori democratice (discursul despre principiile democratice).

Evident că Rusia nu se va retrage din regiune. E prea vitală aceasta din punct de vedere geostrategic. Iar în rezultat, nu vom asista decât la non-retragerea trupelor rusești din mai multe state ex-sovietice și menținerea conflictelor înghețate. În fond, înghețarea conflictelor reduce costurile de întreținere ale acestora. Cu toții știm că e criză nu doar în zona euro, dar și în ”zona” indicatorilor macroeconomici rusești, care depind de performanțele economice ale partenerilor occidentali.

Urmează și momentul în care pot să nu fiu de acord cu Konoplyov.

Expertul ucrainean este de părere că probabilitatea ca republici autonome să se desprindă din Federația Rusă este nulă: ”Nu văd mișcări de separare. Rusia ar prefera să plătească aceste mișcări, republici, regiuni autonome ca să nu se desprindă.”

Ok. Dar câți bani mai are Rusia pentru aceasta? Și dacă banii nu sunt o problemă, atunci întrebarea poate să fie reformulată: trebuie, poate, are și alte resurse în afară de bani, vrea cetățeanul rus să mai fie amăgit cu grandoarea imperiului? Eroziunea în acest caz va fi mai degrabă un proces intern. Și apoi, singur Konoplyov se contrazice adăugând: ”Rusia e non-atractivă chiar pentru propriii cetățeni, nu doar pentru periferii... .” Și oferă singur exemple: Kaliningrad, cozile la ambasadele SUA în comparație cu cele de la ambasadele Rusiei... .

Și ca la toate reuniunile de acest tip, îi întrebăm mai pe toți experții: care-i soluția pentru cei care vin din spațiul ex-sovietic? Soluția se pare că este una singură, simplă: BUNA GUVERNARE!

Nu, MAN O TO

I-am descoperit ieri. Am devenit prizonieră. :)

Summit-ul UE-Ucraina – o nouă șansă pentru relația bilaterală dintre Bruxelles și Kiev

eeas.europa.eu

La data de 25 februarie 2013 la Bruxelles a avut loc Summit-ul Uniunea Europeană – Ucraina. Acest eveniment este important pentru cei interesați de studierea fenomenelor și proceselor care au loc în spațiul ex-sovietic, deoarece el a contribuit la dezghețarea dialogului bilateral dintre Bruxelles și Kiev la cel mai înalt nivel. Organizarea lui a fost pusă sub semnul incertitudinii încă înaintea alegerilor parlamentare ucrainene din luna octombrie 2012. Ambele părți își doreau reluarea discuțiilor, însă niciuna nu era pregătită să cedeze capital politic pentru obținerea unui consens.

Pentru a înțelege cât mai bine care sunt cauzele stagnării proceselor de integrare europeană ale Ucrainei după un start bun al reformelor, inclusiv al celor asumate în cadrul Parteneriatului Estic, dar mai ales pentru a aprecia corect incertitudinea care a planat asupra organizării acestui Summit, este foarte important să fie punctate evenimentele politice și economice care au avut consecințe directe și indirecte asupra evoluției relației bilaterale dintre Kiev și Bruxelles.

Premize istorice pentru stagnarea dialogului bilateral Ucraina – Uniunea Europeană

La sfârșitul anului 2004, în Ucraina a avut loc revoluția portocalie cea a castanilor, după cum a mai fost ea numită. În urma acestui eveniment, la Kiev are loc schimbarea de guvernare. Ucraina părea să se apropie mai mult ca niciodată de valorile și principiile democratice europene și de partenerii săi occidentali, fiind ferm convinsă că aceasta trebuie să fie direcția pe care trebuie să o ia vectorul său de politică externă. Această tendință nu a durat, însă, prea mult. După numai câțiva ani de guvernare pro-occidentală, situația politică internă din Ucraina s-a înrăutățit și între forțele politice aflate la guvernare s-adeclanșat lupta pentru deținerea puterii. Cu toate acestea, prima parte a mandatului președintelui în exercițiu de atunci, Victor Iușcenco, s-a caracterizat printr-o apropiere de Uniunea Europeană și de valorile promovate de acest for, dar și printr-o încercare timidă de a transforma acest stat într-un actor regional important.

Apropierea de Occident nu s-a produs doar la nivelul promovării și aderării la valorile și principiile europene. A apărut un șir de oportunități economice pentru Ucraina, care va condiționa transformări și reforme interne. Kiev-ul a fost inclus în mai multe inițiative, s-a semnat Planul de Acțiuni Comune Ucraina – UE, iar mai târziu, în anul 2009 mai exact, acest stat ex-sovietic a fost inclus în Parteneriatul Estic, devenind în scurt timp elevul model al dimensiunii estice a Politicii Europene de Vecinătate.

Dar Ucraina nu are doar parteneri occidentali.

De cealaltă parte, Federația Rusă, care rămâne a fi partenerul strategic și economic principal al Ucrainei, fapt confirmat de datele statistice oficiale, percepe că transformările interne care au loc în statul vecin pot să aibă efecte negative asupra relației bilaterale dintre Moscova și Kiev. Argumentele în favoarea acestei ipoteze sunt următoarele:

1) Liderii de la Kremlin își vor face griji cu privire la amploarea pe care o ia fenomenul ”revoluțiilor colorate” în spațiul ex-sovietic pentru că acesta poate să pătrundă și în Federația Rusă (mai târziu vor apărea opinii conform cărora varianta rusă a revoluției colorate ar fi avut loc în luna decembrie 2011, după alegerile parlamentare și ieșirea reprezentanților opoziției ruse în stradă pentru a contesta rezultatele acestei campanii electorale);

2) Rusia își face griji cu privire la orientarea vectorului de politică externă al Kievului către procesele de integrare europeană. Măsurile luate de către liderii politici ruși s-au materializat în crize energetice repetate și nu numai. Federația Rusă va încerca să negocieze cu Ucraina crearea un consorțiu cu capital mixt în domeniul energetic (ruso-ucrainean, pentru ruși, ucraineni și consumatorii europeni, cel mai probabil cei din Germania[1]). În prezent negocierile se poartă în direcția obținerii controlului asupra rețelei de distribuție internă a gazelor naturale a Ucrainei, dar și asupra conductelor care pleacă spre Europa, inclusiv asupra depozitelor de înmagazinare a acelorași gaze naturale. În anul 2009 Ucraina propunea statelor membre ale Uniunii Europene să le dea în arendă, pentru eliminarea unor riscuri potențiale ce pot pune sub semnul incertitudinii siguranța livrărilor de resurse energetice din Rusia spre Europa. Capacitatea de stocare a gazelor naturale în depozitele de înmagazinare este de peste 30 mlrd. metri cubi. În vara anului 2009, oficialitățile ucrainene confirmau că au reușit să stocheze aproximativ 14 mlrd. metri cubi, adică nu atingeau nici măcar jumătate din întregul potențial. Oferta ucrainenilor pentru europeni a fost reluată la începutul anului 2012, când din cauza temperaturilor scăzute Rusia nu reușea să livreze cantitățile necesare pentru consumatorii finali din statele membre ale Uniunii Europene, concentrându-se pe asigurarea necesităților interne. Oferta repetată a Kievului lansată europenilor pentru utilizarea acestor depozite de înmagazitare a resurselor energetice a condiționat insistența cu care Federația Rusă va încerca să convingă Ucraina să formeze acel consorțiu cu capital mixt în domeniul energetic, în care să fie introduse mai multe companii energetice ucrainene.

Domeniul energetic este unul dintre cele mai sensibile puncte ale dialogului dintre Kiev și Moscova, dar și dintre Kiev și Bruxelles. În timpul crizelor energetice repetate din anul 2006 și 2009, autoritățile ucrainene au fost private de susținerea oficialităților europene. Experții de la Kiev sunt de părere că anume acesta a fost momentul în care dialogul bilateral Ucraina – Uniunea Europeană a fost împins spre o incertitudine pe termen mediu.

O altă reușită a liderilor ruși în relația cu Kievul a fost extinderea termenului de staționare al flotei rusești în apele teritoriale ale Ucrainei de la Marea Neagră pentru încă 25 de ani, adică până în anul 2042. În schimb, Ucraina trebuia să primească din partea Federației Ruse  o reducere de 30% la prețul de achiziție al gazelor rusești. Chiar și cu această reducere, Ucraina achiziționează în prezent gaze naturale rusești la un preț mai mare decât oricare alt stat european.

Toate aceste evenimente au loc în același timp cu degradarea dialogului bilateral dintre Ucraina și Uniunea Europeană. Schimbarea atitudinii Kievului atât în perioada președintelui Victor Iușcenco, dar și sub conducerea actualului șef al statului, Victor Ianucovici, față de Uniunea Europeană și lipsa unei viziuni strategice în relația cu Ucraina din partea Bruxelles-ului au condus la înrăutățirea calității dialogului cu unul dintre cei mai mari vecini la frontiera estică a UE.

Cauze interne pentru o criză cu efecte externe

Continuare EAPR.RO

Un dialog al surzilor...

geopolitikon.wordpress.com

Știam că va apărea acest articol în Revista 22. L-am așteptat cuminte. 

”Chestiunea rusă” de Jean-Dominique Giuliani:

”... Pentru Uniunea Europeană, chestiunea re­lațiilor cu Rusia este esențială și foarte im­portantă:

- este cel mai mare vecin al său și cea mai mare țară din lume din punct de vedere al teritoriului,

- este o țară în declin, care se străduiește să stopeze acest declin cu dificultate,

- este un factor de destabilizare a Uniunii Europene și a mai multor state - membre de la frontierele europene,

- este astăzi aproape un obstacol în calea realizării anumitor obiective de politică ex­terne ale Uniunii Europene.

Aș dori să fac trei serii de observații:

1) Pe de o parte, avem o putere rusă și, pe de alta, avem din ce în ce mai mult in­terese comune între Uniunea Europeană și Rusia.

2) Asta duce la un fel de dialog al surzilor între Uniunea Europeană și Rusia.

3) Ceea ce duce la întrebarea următoare: este posibil să stabilizăm și mai apoi să dez­voltăm cu Rusia o relație pe termen lung, durabilă, stabilă și de încredere, deci productivă?”

Lectură plăcută. 

Republica Moldova – poveste de succes sau eșec previzibil al Parteneriatului Estic ?

ziaristionline.ro

La data de 05 martie 2013 deputații de la Chișinău au acordat un vot de neîncredere guvernului condus de Vlad Filat. Proiectul moțiunii de cenzură pentru demiterea  cabinetului de miniștri a fost depus la data de 28 februarie 2013 de către deputații Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. Conform legislației în vigoare a Republicii Moldova, guvernul care primește un vot de neîncredere din partea deputaților trebuie să-și prezinte demisia în termen de 3 zile.

La data de 13 februarie 2013 Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, anunța că Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) părăsește coaliția guvernamentală din Republica Moldova. Astfel, Alianța pentru Integrare Europeană, ediția a doua, cunoscută și sub numele AIE – 2 se apropia de finalul existenței sale. Vlad Filat explica decizia PLDM prin necesitatea renegocierii acordului AIE și evitarea unor alegeri anticipate. De facto, acesta era răspunsul unui lider de partid la atacurile aduse formațiunii pe care o reprezenta de către reprezentanții unei alte componente a coaliției liberal-democrate, adică Partidul Democrat din Moldova (PDM). La doar două zile după anunțul liderului PLDM de ieșire din coaliția de guvernare, funcția de prim-vice-spiker al Legislativului este lichidată prin votul comun al liberal-democraților și comuniștilor. Ca răspuns, Vlad Plahotniuc, cel care deținea această funcție în semn de protest își va da demisia. Războiul dintre liderii alianței democrat-liberale nu se va mai juca în culisele politice, ci în fața alegătorilor.

Continuare Power&Politics World 

Invitație la dezbatere: Stalin și stalinism la 60 de ani de la moartea tătucului popoarelor