Calatorie in Tara Minunilor....

Foarte hotarata sa ajung acasa, mi-am luat trollerul si laptop-ul si m-am pornit intr-o zi de 03 iulie 2009 spre Republica Moldova - tara tuturor minunilor, tara povestilor fara zane si feti-frumosi, dar cu multi zmei rosii. La punctul de trecere al frontierei ma asteptam ca vamesii romani sa se ia de "pestisori", dar m-am inselat. De exces de zel am avut parte din partea celor de peste Prut, vroiau sa imi verifice bagajul. Eh... . Cred ca le carabaneam de-a injurii in gand mai ceva ca Danila Prepeleac si ale sale odrasle reprezentantilor Iadului. Au scapat teferi!

Ajunsa in localitatea de bastina, special imi fac drum pe la primarie. Las bagajul in MiniMarket-ul din centrul satului si ma indrept spre principalul edificiu al localitatii. Scuza: sa-mi anunt mama ca am ajuns intreaga si "steel teafara la minte" dupa sesiune. Acolo ma intalnsec nu doar cu mama, dar si cu profesoara mea de limba romana: o doamna de varsta a treia, care candva imi prorocise un viitor luminat din cauza caligrafiei mele superbe (mama oricum scrie mai frumos, dar asta Doamna Profesoara nu stia :)) ). Nu trec nici doua minute si discutia se indreapra spre alegerile din 29 iulie 2009. Concluzia: lumea e ingrozita, lumea are in minte imaginea lui Valeriu Boboc si a celorlalti tineri ucisi si aceeasi lume sta cu manile in san si nu face nimic ca sa schimbe mersul povestii... .

Incep sa culeg informatii de prin "targ": Sudul a votat pentru opozitie. la mine in sat a obtinut victorie PLDM-ul, in satele vecine PL-ul, urmate de PLDM si AMN. Comunistii nu acumuleaza nici macar cate 200 de voturi (la Sud zmeii sunt mai putin virili, probabil si din cauza accesului populatiei la televiziunile romane - otrava pentru roscatei).

Seara dau drumul principalilor povestitori ai actualei guvernari: Moldova 1 si NIT. Il vad pe Staras - neinteresant, cu fata la fel de innecata in alcool. Schimb la M1 - dau de Mircea Surdu cu "Electorala 2009", care le ureaza invitatilor urmatoarele: "Sa aveti parte de atatea voturi cate meritati!" Buna urarea! Mie mi-a placut. In ziua aia am aflat de cei "7 Magnifici", usor deplasati catre poarta iadului. Nu cred ca mai au scapare, dar speranta moare ultima, chiar daca, totusi, moare... .

In zilele urmatoare ma pregatesc de lupta cu autoritatile statale. Mi-a luat o saptamana din vacanta acest duel. Nu va faceti iluzii. Inca nu s-a incheiat. Mai am niste batalii de purtat.

Trebuia sa ajung la Oficiul Starii Civile ca sa il fac pe tatal meu sa fie intr-adevar tatal meu, adica sa-i schimb numele rusificat. Nu iau microbuzul, iau trenul. Pretul biletului o minune: de la mine de acasa pana in Cahul 2,20 lei MDL (vreo 0,60 RON). In pretul calatoriei intra o priveliste minunata cu malul Prutului timp de aproximativ o ora: pasaret, iazuri, nuferi, barcute cu numere de inregistrare de Cahul, cai si vaci scoase la plaja... . Nu mi-am luat ochii de la peisaj pana cand nu am coborat din tren, langa drumul care duce la vama de la Oancea.

Ajung la Oficiul Starii Civile. Ora 7,22 dimineata. Lume multa si incruntata. Care casca, care se uita de jur imprejur, care incearca sa te sfideze din priviri. Ma apropii si intreb care este programul de lucru al OSC, mi se raspunde ca exista doua: unul pentru angajatii OSC, care se incepe la 8.00 dimineata si unul pentru cetateni: de la 01.00 noaptea (1AM). Realizez ca in conformitate cu acest orar, faptul ca m-am trezit pe la 5.00 dimineata nu a fost un act de eroism din partea mea (chiar daca la Bucuresti au fost si zile in ultimele 3 luni in care ma bagam la somn pe la 6 dimineata). In fine .... irelevant. Asteptam..., asteptam sa se deschida OSC.

Cum se obisnuieste pe la noi, lumea nu tace. Vorbeste atat de mult... . Eu ascult.

"Sa le ramana de cap, nu mai merg sa votez. Da iaca chiar acush, la shi-ni trebui nia si pierd ziua di lucru. Digiaba pierd o zi di prashit pi dial... ", arunca incruntata o matusica. Alta ii tine isonul:
"Si pravilino ai si fashi, ca lor oricum o sa le iasa pe-a lor... . Ne-au impanzit toati gardurili din sat cu mutrili lor. Eh, comunisti sau democrati, tot acolo... ." Mai incolo doi tineri se giugiuleau, venisera dupa certificatul de casatorie, subiectul alegerilor era prea putin interesant pentru ei.

A venit si ora 8.00. S-a inceput circul. Toti s-au indreptat spre usa OSC-ului. Intrau cei care in ziua anterioara trecusera pe la fereastra din spatele acestei institutii (sunteti mari, realizati si singuri pentru ce au trecut pe acolo, spre deosebire de usa din fata, feresterele erau deschise..., CANICULA, au nevoie de "aer" si angajatii institutiilor de stat). Tipete, imbranceli, scancete de copii mici, cateva injuraturi si toate impletite cu subiectul principal: ALEGERI 2009. Va spun eu: Danila Prepeleac mic copil... . Cei care venisera dupa actele deja semnate aveau prioritate (printre cei "privilegiati" ma numaram si eu, ai mei m-au trimis special sa vad concertul, munca grea deja era facuta cu cateva zile inainte, au stat si ei in asteptare cateva zile).

Incep sa ma enervez... . De obicei cand mi se intampla asta nu tac. Doamna care era prima in rand intrase si luase si lista cu ea, deci va dati seama ce a urmat. Nimeni nu incearca sa isi asume rolul de lider sau organizator al procesului. Tuturor le este cald, dar nimeni nu renunta la a se imbulzi si a se lipi de alte corpuri fierbinti. Una din categoriile privilegiate la depunerea dosarelor sunt cei care au venit pentru divort. La un moment dat multi realizeaza ca au venit sa divorteze. Eu inca ma mai enervez... . Domnul care stia ca este al cincilea pe lista (intors din Portugalia) se enerveaza si el: deja intrasera vreo 10 persoane inaintea lui. El inca al cincilea pe lista astepta... . Lumea se aduna din ce in ce mai multa. Ultimii veniti se duc la fereastra, noi inca stam si asteptam. Doamne, cata rabdare are moldoveanul, cat de mult timp ii mai ia sa se enerveze. Eu ajung la limita: incep sa fac "poriadok" (regula): moldovenilor li-o tai in romana, rusului in rusa. Cineva iarasi tipa ca nu va merge la vot, ca oricum toti sunt porci (probabil au citit cu totii Ferma animalelor de George Orwell). I-o tai scurt: "Din tot raul trebuie sa alegi ce este mai putin rau!" Cineva din gloata ma sustine: "Are dreptate, daca nu votam noi, oricum o sa aflam pe urma ca am votat... ."

Circ mai ceva ca la Festivalul de la Monte Carlo!

Toti vor actele ca sa plece din Moldova. Toti recunosc ca nu mai suporta sa traiasca aici, iar cei care erau veniti din alte parti au afirmat intr-o singura voce: "Ne sufocam! Suntem de cateva saptamani aici si nu mai putem... . Nu avem cu ce sa respiram. Prostia si marsevenia este la fiece pas! M-am saturat! Imi iau familia si plec!"

Desi trebuia sa intru printre primii, mi-a luat trei ore sa ajung la usa ca sa imi iau actele. Intr-un final reusesc, in urma cineva incepuse sa ma aplaude. Fericita ca tatal meu in sfarsit e al meu, ma indrept spre locurile unde erau parcate microbuzele. Oameni multi, bagaj si mai mult. Cu mare chin incapem toti cei multi prezenti. S-a pornit!

Bucurie pe termen scurt! S-a spart o roata. Coboram... . Ni se spune ca in 10 minute se va repara... . Asteptam... . Bine ca s-a stricat langa fabrica de paine... . Dureaza mai mult decat ni s-a comunicat initial. In sfarsit reluam calatoria. Soferul conduce atat de repede incat de cateva ori cei din mijloc ajung in fata. Miros de acetona... . Doua cutii de vopsea au cazut dintr-o punga din cauza condusului, iar continutul s-a varsat prin microbuz. Coboram iarasi... . Asteptam. Cei mai ingeniosi gasesc nisip si acopera vopseaua. Iarasi pornim la drum. Soferul recupereaza cu viteza mare timpul pierdut. Eu imi pierd echilibrul din cauza mirosului de acetona tot mai persistent, dar si din cauza vitezei. M-am oprit in Doamna care era proprietara microbuzului. Se incepe un dialog intre mine si ea:

- La ce se gandeste nenea? Ajung si eu astazi intreaga acasa? Ce crede ca cara?
- Eu nu am nici o vina, nu eu conduc..., se scuza ea.
- Aham, dar banii cine ii strange? Si cand stateam in parcare trebuia sa verificati rotile nu sa incarcati atatia pasageri, incat riscam sa nu mai ajungem vii la destinatie... .
- Asa e la noi, traieste cine poate, imi zambi cu gura pana la urechi.
- Da, iar eu acuma cobor. Aveti noroc mare ca am ajuns la destinatie. Daca mergeam la Giurgiulesti va scuipati sufletul cu mine!

A doua zi a fost mai bine, dar o sa ma mai gandesc daca mai scriu sau nu si despre asta. ;)