Jurnal de Bord ... ziua III - TBILISI (text)

Sunt o egoistă. Acest mini jurnal de bord este în primul rând pentru mine şi doar mai apoi pentru ceilalţi. Mi-am propus să scriu aproape în fiecare zi în care voi avea acces la internet pentru a nu uita multe lucruri importante şi mai puţin importante, ciudăţenii şi impresii pescuite din "târgurile" capitalelor sud-caucazine, dezbateri şi oameni. Egoismul are un scop: eficientizarea procesului de studiere a zonei pe nişe, care aparent sunt paralele, dar care se intersectează atât de reuşit, astfel încât să creeze o imagine neciopârţită a societăţii georgiene.

Ieri am scris despre o dezbatere foarte interesantă. Astăzi, din păcate, nu am reuşit să ajungem la un alt eveniment cu invitaţi ruşi, deoarece acesta s-a desfăşurat la o televiziune georgiană, unde nu prea puteam să intrăm, chiar dacă Republica Moldova este "in fashion" prin zonă.

Pentru a depăşi frustrarea am decis să o luăm la pas prin Tbilisi în căutarea unor monumente arhitecturale şi culturale din oraşul vechi (de altfel tot în oraşul vechi ne-am şi cazat).

În mod normal ochii noştri ex-sovietici se bucură atunci când sunt clătiţi cu imagini vestice, eu, însă, am rămas impresionată de cele văzute în Tbilisi. "Lipscaniul" georgienilor, adică oraşul vechi, este mult mai mare şi mai ofertant decât cel din Bucureşti, iar eu sunt o mare consumatoare de Micul Paris.

Pe de altă parte, poate nu este cazul, dar o să-mi permit să mai fac o comparaţie: Caucazul de Sud mi-a plăcut mai mult decât Balcanii.

Paradoxul georgian

În aeroportul din Praga, când trebuia să urcăm deja în cursa pentru Tbilisi şi ne-am apropiat de ceilalţi călători (cu predilecţie georgieni) ne-am speriat un pic: vecinii noştri de bord erau gălăgioşi şi nerăbdători. Prin faţa ochilor imediat îţi apărea imagine şi text din trecutul sovietic. Dar nu a fost să fie pentru prea mult timp ... din fericire... .

Tbilisi este un oraş frumos, plin de culoare şi savoare. Un oraş împărţit cu grijă în vechi şi nou, un oraş care azi protestează şi moare, iar în ziua următoare trăieşte ca şi mai înainte, fără, însă, să uite ce are de făcut şi care este sensul începutului şi sfârşitului. Azi se bat şi protestează împotriva guvernării, iar mâine păşesc galeş pe monstrul de sticlă "dăruit" poporului de către liderul contestat zilele astea la Tbilisi. Şi dacă tot veni vorba de preşedinte vreau să spun că sunt supărată pe Mişa (aşa îi spun localnicii lui Mihail Saakaşvili) pentru podul construit peste râul Kura (doar pentru pietoni), un fel de struţo-cămilă, care tulbură trecerea domoală de la vechi spre nou.

Două lucruri mi-au atras atenţia în mod deosebit şi m-au pus pe gânduri:

1. Tinerii georgieni nu mai vorbesc limba rusă: nu o vorbesc şi o înţeleg prea puţin. Ruşii nu vor mai reuşi să se impună aici, le-a rămas cam puţin material prelucrat... . Tinerii sunt pro-occident aproape sută la sută.

2. Există foarte mulţi cerşetori - atât de mulţi, încât la un moment dat poţi să te laşi amăgit de această imagine tristă şi să nu mai observi la colţ de stradă cum câţiva tineri interpretează cântece vechi cu o măiestrie deosebită.

Cam atât pentru azi. Mâine e o altă zi în care Georgia trebuie să fie explorată..., dintr-un alt unghi... unul mai academic... .

Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.