Iluzii pierdute
Acum 2 zile
Am ajuns la Erevan - capitala Armeniei, ultimul stat de pe lista noastră academică. Trebuie să recunosc un lucru: în Baku m-am simţit ca o prizonieră. Nu-mi plac oamenii preocupaţi doar de aspectul material al vieţii lor, or acolo asta se întâmplă. Am avut impresia că cineva le-a dat azerilor un portmoneu plin cu bani şi le-a ordonat ca până deseară să-i cheltuiască pe toţi, altfel vor primi cea mai gravă pedeapsă din viaţa lor. Cine
mă cunoaşte ştie care este relaţia mea cu moneda de orice tip - instrument nu scop în viaţă.
În Baku totul se vinde şi se cumpără, iar ritmul în care tranzacţiile se consumă este fenomenal. Nici nu ai intrat bine pe piaţă, că deja plonjezi în stradă. Şi nimeni nu pare să îşi bată capul de consumator, de corupţie sau că există monopol, pentru că nu există investitori de neînlocuit în Azerbaijan: nici interni şi nici externi. Aşa că şuturile în fund sunt elemente cotidiene.
Ştiţi cât costa un kilogram de cireşe alaltăieri? 7 manaţi. 1 euro = 0,92 manaţi. Calculaţi şi singuri. Un kilogram de banane costă 2,70 manaţi. Salariul unui medic aproximativ 100 manaţi. Dacă ai pensia 85 de manaţi, deja poţi să te dai mare. Din când în când conducerea mai taie din datoriile populaţiei pentru utilităţi. Grijuliu stat, dar mai ales iubitor de popor. Au fântâni arteziene multe şi zic ei şi frumoase. Străzile sunt împodobite cu candelabre. Miliarde de manaţi vor fi investiţi în Baku pentru Eurovision 2012.
Iarăşi risc să supăr cu aceste gânduri înşiruite, dar aceasta este realitatea cu care se confruntă cel mai bogat stat din Caucazul de Sud.
Să revin, însă, la actualul stat gazdă... .
Am aterizat în Erevan pe la ora 5 AM, după câteva ore de aşteptare în Domodedovo. Aveam emoţii, mai ales că soseam aici după ce fusesem în vizită la "prietenii" armenilor: azerii.
Din maşina cu care am ajuns la locul cazării am observat că cel mai sărac stat al Caucazului de Sud (lucru afirmat atât de georgieni, cât şi de azeri) are foarte multe Casino-uri. Nu le-am numărat, dar era greu să treci cu vederea puţinele cuvinte pe care le înţelegi prin zonă.
Oraşul nu este foarte mare şi nici nu vrea să se impună în faţa turiştilor. Este un trecut trăit în prezent. Foarte multe cafenele, cu lume suficientă. Flori, curăţenie şi bun simţ la fiecare colţ de stradă. Nu se exagerează cu nimic. Modestie cât cuprinde, mult mai sănătoasă decât luxul artificial şi de foarte ori de prost gust al azerilor. O forfotă domolă, care te include destul de repede în circuit, chiar dacă pentru baştinaşi părem a fi polonezi. Spun că avem un accent mai deosebit, mai nordic şi nicidecum sudic. Noi oricum suntem latini şi doar zâmbim la auzul acestei noi etichetări.
După o săptămână lungă în care m-am simţit ca o prizonieră a manaţilor petrolieri, în sfârşit mă simt mai liberă. Şi nu este vorba doar despre bani, ci mai ales de modul în care încerci tu singur să te integrezi, de modul în care reuşeşti să te strecori într-o lume cu care abia faci cunoştinţă... .
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Sunt de o saptamana in Baku. De fapt, maine plecam din Azerbaijan. Dupa cum ati observat la un moment dat am intrerupt acest jurnal... . Am cedat nervos in fata confuziei care a aparut in urma acelor multe discutii cu expertii, dar si oamenii simpli. Am adunat foarte multe opinii contradictorii, care cer o atentie sporita, detaliile minore conteaza foarte mult.
Daca o sa reusesc o sa explic chiar astazi, iar daca nu, atunci voi face acest lucru cand voi ajunge in Bucuresti.
Va las, insa, o poza pe care am facut-o intr-o universitate privata. Cei doi eroi ai fotografiei sunt peste tot, nu m-ar mira daca as afla ca unii ii au si acasa.
Alievii:
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Şi în a opta zi am schimbat Tbilisi pe Baku... .
Stau cu o baclava lângă mine şi mă gândesc la cele văzute astăzi, la primele impresii pe care mi le-a lăsat pe gene acest oraş. Baclavaua e foarte dulce şi nu cred că o să mă mai concentrez prea mult timp asupra ei, aşa că ma bine mă pun pe înşiruit vorbe.
Marea Caspică se vede încă din avion. De departe este albastră şi pare să fie domoală.
Prima întrebare: cu ce scop aţi venit în Baku? Era previzibilă, dar suntem încrezători că totul va fi bine, că nu degeaba a declarat preşedintele României ceea ce a declarat - lucru care le-a mângâiat orgoliul azerilor. Într-adevăr: la Erevan va fi mai interesant pentru vizitatorii români.
De la aeroport până la intrarea în oraş vedem doar şosele foarte largi, maşini luxoase şi bărbaţi îmbrăcaţi parcă de acelaşi croitor. Luxul e omniprezent, dar are o înfăţişare falsă pentru că: "La noi nu există clasă de mijloc: la noi oamenii ori trăiesc foarte bine, ori nu trăiesc deloc. Pe noi nu ne-a afectat criza. Piaţa imobiliară nu a încetat să se dezvolte. Vedeţi acele clădiri care se construiesc? Sunt extrem de scumpe apartamentele acolo. Şi nu, nu este un cartier luxos, dar preţul este foarte mare," ne spune domnul care ne-a preluat de la aeroport. Nu ştiu dacă am înţeles eu corect preţul metrului patrat, dar parcă auzisem 7000 dolari (dar s-ar putea să greşesc, o să verific).
Nu ne lenevim şi luăm la pas oraşul. Suntem un fel de exploratori ai societăţii şi intervievatori de experţi. Astăzi şi mâine analizăm cotidianul social, de luni ceea ce a mai rămas.
După zece minute de mers pe jos ajungem într-un părculeţ mic pe care trebuie să-l traversăm ca să luăm metroul. O cafenea, mulţi bărbaţi şi dame: aţi înţeles corect - dame şi nu doamne! Pentru femei o fi prea complicat să joace dame sau, totuşi, problema este că am păşit într-o altă lume unde rolul femeii se rezumă la a fi cuminte şi foarte devreme acasă. Coborâm la metrou. Mirosul acelaşi ca în Bucureşti, dar imaginea e sovietică: trenurile sunt din secolul trecut şi îmi strămută gândurile în filmele anilor '80, pe care le vedeau părinţii mei.
Ajungem în inima târgului sau buricul pământului. Una din ele. Peste tot se construieşte. Cartiere elegante (cel puţin acesta este mesajul), brand-uri peste brand-uri, bărbaţi îmbrăcaţi toţi la fel, femei elegante şi limba rusă (limba rusă şi femeile elegante au constituit penuria Georgiei), care îşi face apariţia în peisaj. După numărul de brand-uri ai impresia că cineva s-a străduit foarte tare să strămute Occidentul, cu precădere Europa, în Baku. Problema este că nu a avut grijă şi de mentalitate, ca mai peste tot în spaţiul ex-sovietic.
Baku este un oraş scump, prea scump pentru locuitorii săi. Conducerea vrea să impresioneze şi copiază din Vest sau Sud-Vest tot ce i se pare mai scump, nu neapărat şi mai frumos, iar dovada sunt stilurile arhitecturale. Totuşi, această preocupare pentru fotocopierea unei lumi spre care se tinde a adus un beneficiu capitalei Azerbaidjanului: a redus semnificativ prezenţa culorii cenuşii atât de caracteristică comunismului. Petro-dolarul a dat culoare savorii orientale a Caucazului de Sud. Este unul dintre puţinele motive care ar putea să crească valoarea morală a petrolului.
Trec pe lângă o puştoaică care nu are mai mult de 12 ani: păr prins cu bentiţă, maieu roz şi pantaloni scurţi de culoare albă, într-o mână are un telefon scump cu care îşi face poze, iar cu cealaltă mână îşi plimbă bunica.
Ajungel pe faleză: mare cât cuprinzi cu ochii şi o briză plăcută la atingere pielii, dar care deranjează nasul prea puţin obişnuit cu lumea care se inspiră din marea care dă putere... . Ne bucurăm de ceea ce vedem cu ochiul şi ce simţim pe piele. Admirăm corăbiile care se văd în depărtare, porumbeii care se plimbă pe lângă noi şi cei câţiva pescăruşi care planează deasupra orizontului. Savurăm momentul întâlnirii cu Marea Caspică: e un fel de tet-a-tet în care ne şoptim că revederea trebuie să aibă loc cândva..., acum e doar timpul să ne bucurăm de prezenţa reciprocă... . Şi asta facem şi vom face şi mâine... că doar trebuie să aducem elogii unui preşedinte... .
PS: scriu ce văd, sper să nu supăr pe nimeni cu aceste constatări... .
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Încă din primele zile ale acestei săptămâni lumea ne spunea că trebuie să vorbim şi cu Paata Zakareishvili - Chairman, Institute for the Study of Nationalism and Conflict, Tbilisi. Foarte bine am făcut că am vorbit, pentru că acest Domn ştie lucruri din primă sursă despre conflictele din Abhazia şi Osetia de Sud - mai multe decât ştie guvernarea de la Tbilisi.
"Abhazia şi Osetia de Sud nu simt ocupaţia rusească... " - aceasta este ideea de la care ar trebui să plecăm în acest articol. Politica promovată de Kremlin are efect de anestezie locală pentru locuitorii acestor două regiuni, care se simt bine, dar nu ştiu că substanţa acţionează pentru o perioadă determinată de timp. Ce se va întâmpla cu ei după sau ce ar trebui să facă Georgia pentru a trata sursa durerii şi nu durerea?
Astăzi aproximativ 95% din bugetul Abhaziei este acoperit de Federaţia Rusă, doar 5% din acesta este de origine internă abhază. În trecut această regiune avea potenţial turistic mare, iar apropierea jocurilor olimpice din 2014 ar fi trebuit să producă plus valoare financiară pentru populaţia de aici.
Ceea ce fac acum abhazii este să insiste asupra creării unui sistem politic "cât de cât democratic". Doar o treime din populaţia acestei regiuni doreşte independenţa, celelalte două treimi nu sunt abhazi. Armenii de aici sunt pro-ruşi, iar georgienii, deşi destul de numeroşi, au fost puşi la respect total după august 2008. Curios este faptul că abhazii par să nu se înţeleagă prea bine cu armenii şi asta deoarece cei din urmă au cele mai multe resurse financiare. În aceste condiţii dreptul la proprietate este repsectat mai mult georgienilor decât armenilor în Abhazia. Ceea cu ce ne confruntăm în prezent în Abhazia şi Osetia de Sud este un fel de etnodemocraţie - democraţie exclusivistă în baza unei singure etnii.
"Noi le-am închis uşa abhazilor, noi am spus că duşmanul nostru e Rusia şi nu Abhazia şi am refuzat să mai vorbim cu intermediarii, adică cu Bagapş," spune Paata Zakareishvili, regretând faptul că guvernarea de la Tbilisi a renunţat la dialogul cu Suhumi, preferând să se certe cu Moscova direct. Superioritatea georgiană a fost nocivă pentru interesele naţionale, iar "Saakashvili va rămâne în istorie ca preşedintele care a cedat teritorii Rusiei. Şevarnadze nu a permis acest lucru... ." Georgienii aplică politica presiunii, iar acest lucru nu contribuie nicidecum la soluţionarea conflictelor.
Care ar fi soluţia pentru Abhazia şi Osetia de Sud - soluţia care să convină Georgiei?
"Soluţia trebuie să aibă o abordare complexă:
- eliminarea posibilităţii apariţiei unor evenimente similare celor din 26 mai 2011;
- depăşirea autoritarizmului;
- democratizarea societăţii georgiene;
- asigurarea unor condiţii bune pentru dezvoltarea pluripartidismului (din păcate din acest punct de vedere sistemul de partide din Georgia seamănă cu cel din Rusia - partidul aflat la guvernare a fost opţiunea a 70% din populaţie);
- deschiderea societăţii georgiene către abhazi şi osetini;
- atragerea abhazilor şi osetinilor în proiecte comune."
Când au apărut vocile georgiene care pledează pentru independenţa Abhaziei?
"Abia în ultimul an. Dar opţiunea mea nu este independenţa, pentru că asta ar însemna să cedez acel teritoriu Rusiei. Nu există nicio voce politică la Tbilisi care va spune deschis că este pentru recunoaşterea independenţei acestor regiuni. Doar în rândul societăţii civile veţi auzi acest lucru. Atâta timp cât nu recunoaştem Abhazia, Abhazia mai are o şansă. Cel mai bun intermediar pentru conflict este ONU. Turcia are interese politice în regiune, vrea să fie lider, dar ea nu va merge împotriva Rusiei. Ea este un centru geopolitic aici, dispune de potenţial geopolitic şi vrea să devină un lider recunoscut de toţi."
Câte paşapoarte are un abhaz?
"Este foarte interesant acest lucru. Rusia nu mai emite paşapoarte noi pentru osetini şi abhazi. Este foarte greu să obţii cetăţenia rusească. Abhazii au patru paşapoarte: abhaz intern, abhaz internaţional, rusesc şi sovietic. Cei cărora le expiră paşaportul rusesc obţin cu greu unul nou. Pe de altă parte, abhazii nu vor să-şi facă acte georgiene - le refuză, nu le recunosc, iar soluţia ar fi să le recunoaştem pe cele abhaze ca fiind georgiene."
Şi am mai vorbit despre multe lucruri... .
PS: poza nu are nicio legătură cu conţinutul articolului ... Academia de Ştiinţe din Tbilisi.
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Are doar un an şi câteva luni, dar deja ştie să facă bani .... impusă de soartă şi părinţi .......
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.Azi am stat la taclale cu un jurnalist georgian. Ideea e că nu l-am întrebat direct din ce tabără face parte: proguvernare sau opoziţie radicală, căci şi aşa mi-a fost clar că este un jurnalist "anarhic", adică în afara spiritului "turmă". A spus lucrurilor pe nume, nu s-a categorisit ca "apărător al Patriei", sugerându-ne ironic că presa în Georgia ar fi cel mai crâncen şi îndârjit reprezentant al patriei.
De fapt, scopul acestei postări este să continui jurnalul şi nu să aduc elogii unui jurnalist, exclamând "wow!" la fiecare persoană pe care o cunosc. Oameni am mai văzut, jurnalişti la fel: buni şi mai puţin buni.
Discuţia s-a început cu nişte constatări simpatice, pe care le-am observat încă din prima zi a aflării noastre în Georgia: tinerii georgieni nu mai vorbesc limba rusă, ba chiar astăzi o vânzătoare de vreo 20 de ani nu a reuşit să-mi spună "5 GEL", adică 5 lari ... eu georgiană nu ştiu.
Jurnalistul georgian specificase din start că va vorbi în limba rusă: nu era prorus, doar că în Georgia nimeni nu avea nevoie de germana lui, cel puţin aceasta a fost explicaţia lui.
Să rămânem în zona limbii ruse. Mai avem câteva lucruri de spus aici. În Georgia sunt aproximativ: 5 - 6 % ruşi, 8% azeri şi 5 - 6 % armeni. Dacă pe azerii din Georgia îi doare în cot de limba rusă, atunci armenii sunt foarte ataşaţi de ea şi asta deoarece sunt fermi convinşi că îi aşteaptă cineva la Moscova să întregească rândurile gostarbaterilor... . Nu mai ţin minte cine spunea că după august 2008 a devenit foarte greu pentru georgieni să trimită bani din Rusia rudelor, dar aici mi se spulberă mitul şi mi se dau şi cifre: anual sunt trimişi din Rusia în Georgia aproximativ 3 mlrd dolari. Nu ştiu ce să cred: or fi inventat armenii o chestie super inteligentă şi nu le-au spus şi georgienilor despre ea? Acesta ar fi primul gând, dar dacă stau să mă gândesc mai bine problema este alta: ruşii au introdus regimul de vize pentru cetăţenii Georgiei şi dacă ipoteza corectă este aceasta, înseamnă că vizele se acordă pe principii etnice? Greu de crezut o asemenea poveste, că doar nu stă rusul să-i controleze etnia fiecărui aplicant pentru viză rusească... sau stă? Ori cineva minte aici, ori lucrurile sunt mai puerile decât par la prima vedere... .
Să mai staţionăm încă un pic în zona armenilor: ataşamentul armenilor faţă de ruşi ar mai avea cică o explicaţie: memoria genocidului, care induce teama faţă de turci. Deşi sunt conşienţi că Turcia nu reprezintă un pericol potenţial, armenii nu îşi permit să facă abstracţie de memoria istorică, care scoate în evidenţă în relaţia bilaterală cu noua putere regională în devenire, anume această dramă.
Cea mai mare problemă georgienilor este integritatea lor teritorială, adică Abhazia şi Osetia de Sud. Lucruri ştiute. Până astăzi am crezut că toi georgienii au o singură soluţie pentru rezolvarea acestor conflicte: reîntregirea teritorială a ţării. Când i-am întrebat pe georgieni dacă acceptă europenizarea ca soluţie, au zâmbit ironic, spunându-mi că visez pentru că Georgia nu este prea aproape de Uniunea Europeană. Asta o ştiam şi eu, fără să mi-o confirme ei, dar creşterea nivelului de trai aici, ar putea să-i atragă spre Tbilisi (pe chestia asta se mizează mult şi în cazul Transnistriei). Până aici nimic nou, dar detaliul primit în plus azi este destul de important, citez: "problema noastră este că îi tratăm pe abhazi şi osetini cu superioritate - noi le spunem că suntem fraţii lor mai mari şi nu este corect, noi le suntem fraţi şi atât!" Aici se lucrează un pic la latura sentimentală, dar nu pot să mă abţin şi să nu comentez că aşa şi pe noi ne tratează ruşii, nu şi românii... sau mi se pare?
"Ruşii au devalorizat principiul independenţei Abhaziei. Scopul a fost acela de a priva Georgia de un instrument politic. Dar rezultatul a fost dramatic în primul rând pentru independenţa Abhaziei. Credeţi că ruşii nu au avut resursele necesare pentru a cumpăra şi mai multă recunoaştere pentru aceste zone? State ca Venezuela sunt foarte multe... . Este important să-i întoarcem pe abhazi spre Georgia şi teritoriul se va întoarce automat spre noi. Nu trebuie să gândim în termeni de imperialism închis... . Fiecare stat gândeşte în asemenea termeni, fie că vrea sau nu să recunoască acest lucru. Iar dacă nu mă credeţi, atunci citiţi versurile imnului nostru. Dacă un poet a recunoscut că e imperialist, noi de ce nu am face acelaşi lucru?"
Am vorbit despre multe lucruri în cele două ore, dar mi-a rămas în minte următoarea afirmaţie, la fel ironică:
"Suntem un stat atât de mic, încât nu mai simţim necesitatea să investim noi înşine în Georgia... ."
:)
Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
