Jurnal de Bord ... ziua XVI: Erevan...

Am ajuns la Erevan - capitala Armeniei, ultimul stat de pe lista noastră academică. Trebuie să recunosc un lucru: în Baku m-am simţit ca o prizonieră. Nu-mi plac oamenii preocupaţi doar de aspectul material al vieţii lor, or acolo asta se întâmplă. Am avut impresia că cineva le-a dat azerilor un portmoneu plin cu bani şi le-a ordonat ca până deseară să-i cheltuiască pe toţi, altfel vor primi cea mai gravă pedeapsă din viaţa lor. Cine

mă cunoaşte ştie care este relaţia mea cu moneda de orice tip - instrument nu scop în viaţă.

În Baku totul se vinde şi se cumpără, iar ritmul în care tranzacţiile se consumă este fenomenal. Nici nu ai intrat bine pe piaţă, că deja plonjezi în stradă. Şi nimeni nu pare să îşi bată capul de consumator, de corupţie sau că există monopol, pentru că nu există investitori de neînlocuit în Azerbaijan: nici interni şi nici externi. Aşa că şuturile în fund sunt elemente cotidiene.

Ştiţi cât costa un kilogram de cireşe alaltăieri? 7 manaţi. 1 euro = 0,92 manaţi. Calculaţi şi singuri. Un kilogram de banane costă 2,70 manaţi. Salariul unui medic aproximativ 100 manaţi. Dacă ai pensia 85 de manaţi, deja poţi să te dai mare. Din când în când conducerea mai taie din datoriile populaţiei pentru utilităţi. Grijuliu stat, dar mai ales iubitor de popor. Au fântâni arteziene multe şi zic ei şi frumoase. Străzile sunt împodobite cu candelabre. Miliarde de manaţi vor fi investiţi în Baku pentru Eurovision 2012.

Iarăşi risc să supăr cu aceste gânduri înşiruite, dar aceasta este realitatea cu care se confruntă cel mai bogat stat din Caucazul de Sud.

Să revin, însă, la actualul stat gazdă... .

Am aterizat în Erevan pe la ora 5 AM, după câteva ore de aşteptare în Domodedovo. Aveam emoţii, mai ales că soseam aici după ce fusesem în vizită la "prietenii" armenilor: azerii.

Din maşina cu care am ajuns la locul cazării am observat că cel mai sărac stat al Caucazului de Sud (lucru afirmat atât de georgieni, cât şi de azeri) are foarte multe Casino-uri. Nu le-am numărat, dar era greu să treci cu vederea puţinele cuvinte pe care le înţelegi prin zonă.

Oraşul nu este foarte mare şi nici nu vrea să se impună în faţa turiştilor. Este un trecut trăit în prezent. Foarte multe cafenele, cu lume suficientă. Flori, curăţenie şi bun simţ la fiecare colţ de stradă. Nu se exagerează cu nimic. Modestie cât cuprinde, mult mai sănătoasă decât luxul artificial şi de foarte ori de prost gust al azerilor. O forfotă domolă, care te include destul de repede în circuit, chiar dacă pentru baştinaşi părem a fi polonezi. Spun că avem un accent mai deosebit, mai nordic şi nicidecum sudic. Noi oricum suntem latini şi doar zâmbim la auzul acestei noi etichetări.

După o săptămână lungă în care m-am simţit ca o prizonieră a manaţilor petrolieri, în sfârşit mă simt mai liberă. Şi nu este vorba doar despre bani, ci mai ales de modul în care încerci tu singur să te integrezi, de modul în care reuşeşti să te strecori într-o lume cu care abia faci cunoştinţă... .

Notă: Vizita în ţările din Caucazul de Sud, care a permis realizarea acestui material a fost organizată de Fundaţia Soros România în cadrul Programului Promovarea valorilor europene în bazinul Mării Negre.