Student în Moldova

Citisem dăunăzi un comunicat de presă cu titlul: Moldova, ţara cu cea mai mare proporţie din PIB pentru educaţie în Europa Centrală şi de Est – Raportul Global „Educaţie pentru Toţi” 2010.

Credeţi că m-a podidit mândria? Da de unde atâta fericire? La date oficiale am stat bine întotdeauna… mai greu cu aceptatul realităţii… .

Volens-nolens, mi-am amintit de cei câţiva ani buni petrecuţi între pereţii Universităţii “Perspectiva”, Chişinău: la început în calitate de student, iar mai apoi şi în cea de lector asistent la catedra de Relaţii Internaţionale. Mda…. Mi-au tăbăcit bine pielea… .

Foto: NewAmerica.net

Revenind, însă, la comunicatul de presă, trebuie să spun că PIB-ul Moldovei este mult prea mic ca să ne putem permite un autoelogiu, argumentând cu acest indicator poziţia ocupată în clasament, atunci când calitatea studiilor preuniversitare şi universitare este atât de rea. De studiile doctorale nici nu mai vorbesc, pentru că la Academia de Ştiinţe a Moldovei, la specializarea Relaţii Internaţionale, majoritatea profesorilor care sunt titulari de cursuri mai au încă în sânge metoda comunistă de predare şi dacă nu simţi şi tu la fel ca ei sau nu plăteşti vreo 5000 de euro (m-am documentat: atât costă o diplomă de PHD în Moldova) nu pupi titlul de doctor în veci. Ca să înţelegeţi cum funcţionează sistemul o să încerc să prezint câteva situaţii REALE din experienţele mele didactice.

Actul 1 - ADMITEREA

Vară. August. Zăpuşeală. Admitere 2007. Sala 203 – locul unde are loc primirea actelor pentru studii. La masă completăm liste eu şi colega mea. Cald. La un moment dat liniştea care domnea în încăpere este îtreruptă de un tânăr mustăcios, îmbrăcat în cămaşă, jeanşi şi pantofi negri lustruiţi (tipic moldovenesc). În sinea mea deja mă întreb oare ce-o fi pierdut pe căldura asta? În plus admiterea la facultate se încheiase deja, continua doar pentru nivelul preuniversitar. Colega mea scrie, nici nu ridică capul. Eu încep interogatoriul. ….

- Şi chiar nu se poate face nimic? vorbi mai mult mustaţa, decât copilul din faţa mea.
- În conformitate cu legislaţia în vigoare nu am dreptul să vă accept actele pentru a urma cursurile în clasa a XII-ea. Aţi depăşit limita de vârsta acceptabilă pentru acest lucru. Dacă nu aveaţi încă 22 de ani, atunci cu mare plăcere. Ceea ce puteţi face în acest moment este să mergeţi la Ministerul Educaţiei, să vorbiţi cu persoanele responsabile din cadrul acestei instituţii şi numai după ce primiţi acordul lor, vă putem onora rugămintea.
- Şi dacă ne înţelegem cumva? îmi făcuse el dintr-un ochi în speranţa că voi schimba atitudinea. Poate la o cafea, sau un suc? Sunt manager la firma X şi am nevoie de această diplomă de BAC că altfel nu mă mai poate ţine şeful fără studii superioare.
Colega mea ridică grăbit capul. Eu încep să mă enervez.
- Cum îndrăzniţi? Vă daţi seama că s-ar putea după liceu să doriţi să fiţi şi student, iar Doamna este lector la facultatea pe care doriţi să o urmaţi, îşi arăta ea uimirea amestecată cu revoltă.
- Mă treceţi acolo, în liste, fără să mă trimiteţi la Minister şi noi ne-om înţelege cumva, clipi deja cu celălalt ochi în semn că ştim noi despre ce vorbeşte el acolo.
Nu mai ţin minte ce i-am răspuns exact, dar colega mea a râs apoi foarte mult de posesorul mustăţii şi de calităţile mele în ale clipitului din ambii ochi în acelaşi timp, pentru a-i demonstra că şi eu pot să fac ceva, cel puţin la fel de bine ca şi junele trecut de 22 de ani pe care nu-l dusese mintea să se documenteze din timp cu privire la procesul de admitere.

Actul 2 – MITA

Cea mai mare problemă a sistemului de învăţământ din Moldova este MITA. De fapt MITA a ajuns să fie SISTEM în SISTEM. Toţi angajaţii unei instituţii de învăţământ participă la perpetuarea procesului. Ştiţi cât de uniţi sunt concetăţenii mei atunci când vine vorba de a da mită sau de a lua mită? Vă spun eu: FOARTE UNIŢI! Dacă vrei să ştii cui vrei să dai şi cât trebuie să dai poţi să apelezi cu încredere până şi la tanti Valea, femeia de serviciu, că tot ştie la cine să te îndrume şi mai primeşti şi sfaturi despre cum să-ţi iasă lucrurile GHINI ;)

Am păţit-o şi eu. Eu împărţeam biroul 509 cu cei din Consiliul Studenţesc al Universităţii. De obicei pe la ora amiezii aceştia deja părăseau încăperea şi rămâneam singură. Într-o bună zi, un anume domn profesor îmi făcuse o vizită neaşteptată. Avea o problemă mare de rezolvat. De fapt avea o listă cu mari probleme. Era omul pregătit cu de toate: şi dulciuri, şi coniac (din acela bun – de la separatişti). Şi mă rugase frumuşel să-i rezolv problema cu lista.

- Uite am aici şi de asta, şi de asta….
- Pentru ce? întrebasem eu nedumerită.
- Păi uite, am aici câteva persoane care au nevoie de susţinere şi noi trebuie să-i ajutăm, rosti el grăbit.
- Păi şi eu nu-i ajut? Nu le ţin cursuri? Nu fac seminare cu ei? Nu le răspund la fiecare întrebare care o au? am căscat eu ochii la el. Vă rog frumos, să vă luaţi punga înapoi! Eu aşa ceva nu fac! Ce înseamnă asta? Doar i-am preîntâmpinat că la mine scamatoriile nu merg!!!!
- Angela, tu spune dacă ceea ce am eu aici este puţin, putem să rezolvăm…, stătea domnul profesor cu punga întredeschisă şi întinsă uşor spre mine.
- Eu nu fac aşa ceva! Doar le-am spus! fierbeam în mine şi de ciudă, şi de silă.
- Te rog, trebuie să-i ajutăm! se răsti el la mine.
- Şi aşa îi ajutăm? NU! Luaţi punga înapoi să nu o văd! Vă rog, am ceva de muncă… .
- Angela, ştii… persoanele cinstite se duc primele la fund…, mi-o trânti el, probabil fără să se gândească.
- Stimate domn, asta a fost o ameninţare? Spre deosebire de dvs. eu am o vechime în această universitate: este cuvântul dvs. împotriva cuvântului meu! Nu voi permite nimănui să aibă o asemenea atitudine faţă de cursul pe care îl ţin eu! Există o limită a bunului simţ pe care tocmai aţi întrecut-o!

Şi l-am dat afară, după ce ne certasem câteva minute bune, iar eu deja urlam nu vorbeam calm. Peste câteva săptămâni am aflat cea mai bună ştire: domnul în cauză fusese concediat pentru că a cerut bani de la studenţi pentru a-i nota la cursul său. Câţiva studenţi din cei ale căror probleme nu fuseseră rezolvate s-au plans direct administraţiei. Eu nu m-am implicat, eu doar l-am dat afară atunci când a fost necesar.

Actul 3 – Examenul

Ea aproape ora nouă seara. Al treilea examen în ziua aceea de iunie. Mă aflam de la ora 7.30 în Universitate. Înainte de al treilea mai luasem parte la două examene de licenţă şi nu reuşeam să mă gândesc decât la faptul că pentru a doua zi aveam acelaşi program: trei examene… .

Biroul 509. Eu, colega mea, care ţinuse seminarele şi câţiva studenţi care încercau să răspundă. Irina se ocupa de interogatoriu, amuzându-se de cunoştinţele vaste ale studenţilor în domeniul teoriei relaţiilor internaţionale. Eu îmi sprijineam capul în mâini la o masă mai retrasă şi ascultam răspunsul. Decizia asupra notei finale îmi aparţinea şi nu puteam să nu fiu atentă la modul în care se derula procesul. O domniţă încerca pentru a treia oară în trei zile să suţină examenul. Nu ştiu cum făcea, darn u reuşea să treacă de Irina (de fapt ştiu eu prea bine – băgase spaima în ei, mai ceva ca popa cu iadul).

- Şi acum o altă întrebare: care sunt vecinii Republicii Moldova? se clătină Irina pe scaunul ei, ţinând bărbia-i mică în pumn.
- Păi… eu cred că statele cu care ne învecinăm sunt Ucraina şi România şi poate Rusia şi Bulgaria…, acesta fusese răspunsul nesigur al fetei.
- Gata! Ajunge pentru azi! ţipasem eu, din banca mea. Am auzit foarte multe lucruri noi pentru astăzi! Este timpul să plecăm, mi-am argumentat eu decizia.

După aceea mult timp ne-am mai mirat cu Irina că nu ştiam câţi vecini are Moldova. Ne luminase domniţa. Dacă la Rusia eu aş fi încercat să-i susţin cauza şi să îmi explic logic şi cu argumente că are dreptate, cu Bulgaria nu aş fi reuşit nici după câteva decenii.

Aceste întâmplări nu sunt şi unicele, dar eu prefer să îmi amintesc momentele cu adevărat frumoase. Mă bucură nespus faptul că ele sunt mult mai numeroase.

Dedic această postare studenţilor care de-a lungul scurtei mele activităţi didactice au ştiut cum să valorifice acea parte a sufletului nostru pe care l-am dăruit cu atâta uşurinţă, apreciindu-ne în primul rand ca oameni şi abia mai apoi ca dascăli.

PS: cer scuze pentru lungimea postării.